Fostul şef al Serviciului de Informaţii Externe, Ioan Talpeş, a dezvăluit că are o listă a persoanelor care, pe 17 decembrie 1989, au fost trimise de Moscova pentru a forma noua putere în România, după Revoluţie. Talpeş spune că acestea se aflau la bordul unui avion care a fost întors de la Bucureşti şi că fac şi astăzi parte din viaţa publică în România.

 Ioan Talpeş, fostul director al SIE, a dezvăluit luni, în cadrul emisiunii Secretele Labirintului difuzată din toamna aceasta de postul Prima TV, că deţine o listă a persoanelor pe care Moscova a încercat să le trimită la Bucureşti cu zile bune înainte de izbucnirea violenţelor din timpul Revoluţiei.

Aceste persoane, aflate la bordul unui avion întors din drum pe 17 decembrie, urmau să formeze noul palier de putere în România, să joace rolurile unor feţe noi, din exteriorul nomenclaturii, a explicat Talpeş, în dialog cu jurnalistul Cristian Unteanu, director de relaţii publice al „Adevărul” şi Magda Vasiliu, realizatorul emisiunii care va fi difuzată în fiecare duminică, la ora 12.00. Ioan Talpeş este invitat permanent al acestei emisiuni. Prima ediţie, difuzată ieri, a avut ca subiect Revoluţia română.

Ioan Talpeş: Am documente, acţiuni şi măsuri pe care le-am asociat şi analizat, pot să şi probez unele dintre acestea. Cea mai cunoscută este aceea cu avionul întors, pe 17 decembrie, plin cu personaje de nivel destul de înalt, care nu erau în sistemul de putere la data aceea, dar care erau pregătite pentru viitorul sistem de putere şi care ar fi trebuit să facă parte dintre cei care veneau în schimbarea care urma să se producă. Cristian Unteanu: De unde venea avionul? Ioan Talpeş: De la Moscova. Ca să vă liniştesc, au fost şi alţii care au fost dirijaţi spre Occident. Ei urmau să acţioneze la momentul de ruptură şi să vină din afară ca o speranţă a noii lumi. Aveau şi calitatea pentru a ne linişti, veneau ca speranţă.

Cristian Unteanu: Aveţi şi o listă?

Ioan Talpeş: Nu ştiu dacă ar trebui să încep eu cu această listă. Dar, dacă ei doresc, eu o pot furniza.

Cristian Unteanu: Şi de ce nu o daţi?

Ioan Talpeş: Consider că şi la ora actuală opinia publică din România nu este pregătită să înţeleagă despre ce este vorba.

Cristian Unteanu: De ce? Nu e la fel de deşteaptă precum ceilalţi?

Ioan Talpeş: Categoric. N-a avut nicio şansă, vă spun eu. În explozia asta a tabloidelor, cu toate minunile şi cu toate acuzele care nici măcar nu trebuie demonstrate, care a invadat România şi modul de percepere - este clar că n-am putut să ne pregătim. Să dăm şansa celor care au organizat această acţiune să publice singuri lista. Sunt sigur că vor înţelege asta. Am acceptat această emisiune şi pentru că vreau să înţeleagă odată că, fără adevărurile lor, România va continua această rătăcire în încercarea de autodevorare, nu de autocunoaştere în care se găseşte. Dacă nu, în şase luni mă puteţi executa. Să ştiţi că pe unii dintre ei îi cunosc foarte bine.

Cristian Unteanu: Ştiţi cumva răspunsul la întrebarea: „21-22, cine ne-a-mpuşcat pe noi?”

Ioan Talpeş: 21-22? Cine-a tras în noi? Vă rog. Va trebui o dată să fim serioşi cu noi însine. Tot ce s-a întâmplat în România de fapt a fost o acţiune de intoxicare, fantastică, din exterior. Pentru a determina tot ceea ce se aştepta.

***

Principalele declaraţii ale fostului şef SIE, Ioan Talpeş

Adevărata putere în niciun caz nu este publică, în niciun caz nu-şi exhibă toate uneltele pe care le are la dispoziţie.

România nu a avut nişte forme organizate de rezistenţă, precum Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Asta nu înseamnă cî trebuie să acceptăm că este vorba de nişte forme de rezistenţă acerbă, acelea se consumaseră deja în 1956, în Ungaria. Dar ea lăsase urme în conştiinţă, în conexiile unor personaje care apoi au evoluat şi pe care le regăsim apoi, în 1989, printre principalii jucători. Obiectivele lor au fost diferite, în fiecare dintre geografiile naţionale au adus obiective diferite.

S-a încercat o lovitură de ultimă oră prin intermediul Securităţii. Cel care a fost coordonatorul a fost generalul Iulian Vlad. A fost acceptat în interiorul sistemului. În cazul respeectiv, au fost trei personaje care s-au bucurat de o încredere extraordinară în rândul a ceea ce am putea numi şi astăzi masa mută a profesioniştilor din armată. Au fost Vlad, Stănculescu şi Guşă. Ei s-au detaşat de evenimentele din decembrie prin capacitatea de reacţie şi prin încrederea de care se bucurau în rândul celor care urmau să acţioneze.

Ei nu au fost personaje de prim rang în abordarea nevoii de a reacţiona şi de a se răsturna dictatorii. Generalul Guşă era privit ca un patriot care nu stă în faţa unui atac, care reacţionează în orice situaţie care ar afecta România. Asta nu-l recomanda. El ar fi trebuit să preia comanda după moartea ministrului Milea. Stănculescu se ocupa de organizare, în special de înzestrare.

Labirintul devenise unul închipuit. Pentru mine este tulburător, zdrobitor să aud nişte personaje cu acuze pentru oameni care au acţionat în ziua aceea, în 22.

Nu pe stradă se face puterea în labirint. Strada este un instrument care este utilizat prin formulele de putere ale labirintului, exact pentru a genera un obiectiv.

Stănculescu, spre deosebire de ceilalţi - de Guşă categoric - a avut şi nişte cunoaşteri speciale. Se vorbeşte despre acel concediu din august, de la Balaton, despre o relaţie specială cu Kárpáti, ministrul Apărării din Ungaria, lucru de care m-am convins şi eu. Am fost în anturaj, în situaţii în care am văzut această relaţie concretizată.

Stănculescu a reuşit să se impună prin perceperea din partea masei mute. Era considerat capabil să gândească şi să acţioneze în conformitate cu interesele statului român, nu ale vreunui revoluţionar sau ale nu ştiu cărui personaj angajat în ringul puterii. Stănculescu a fost probabil cel mai informat cu privire la ceea ce urma să se întâmple în România, a încercat conexii pentru a vedea ce ar fi în interesul României. Chiar dacă l-ar deranja, trebuie să spun că mie mi-a făcut vreo două oferte de a fi mai apropiaţi, de a vedea ce va urma în perioada care urmează. Desigur, erau neangajante, dar erau oferte care însemnau ceva.

Sunt şi la ora actuală convins că, dacă el nu ştia ceea ce a ştiut şi dacă nu acţiona aşa cum a făcut-o, în România era un dezastru. A fost încercat, de foarte mulţi din afară acest dezastru pentru că însemna distrugerea oricărei conexii care să te oblige la asumarea unei garanţii. Cea mai bună variantă pentru interesele altora era ca din România să dispară tot ceea ce însemna putere - ceea ce s-a şi întâmplat - pentru a nu avea cu cine să negocieze şi în faţa cui să te angajezi. Aici trebuie să vedem diferenţa în modul în care a fost tratată România faţă de celelalte state ex-comuniste care au păşit către un nou proiect cu garanţii şi angajamente negociate.

Stănculescu, prin acţiunile coordonate cu Guşă, a reuşit să arate că armata a rămas pe poziţii şi respinge orice situaţie care ar însemna schimbarea frontierelor.

Sunt situaţii aproape de penibil în care, în urma unor intoxicări, divizii au fost dirijate spre graniţa de vest.

Mişcarea cu Ungaria care a deschis frontiere a fost, de fapt, ordin de la Moscova! Ei nu au vrut, le-a fost teamă., Dar, când a venit un trimis special şi a spus că trebuie făcută. La fel şi în Cehoslovacia, povestea cu studentul praghez care a murit. Trebuie să vedem aproape un spectacol al oportunităţilor, absolut necesar şi a fost favorabil.

Distribuie Distribuie Comentarii