Sfântul Luca, apărătorul de rele, este celebrat în calendarul ortodox la 18 octombrie. Dar în ziua de praznic a evanghelistului, practicile religioase se împletesc cu cele populare care consacră această zi lupului, animalul-simbol al dacilor.

În ziua de 18 octombrie, când în calendarul creștin-ortodox este sărbătorit praznicul Sfântului evanghelist Luca, calendarul satului românesc de odinioară serbează Ziua Lupului sau Lucinul. Faptul că numele sfântului se regăsește în numele sărbătorii lupilor, Lucinul, arată că practicile religioase se împletesc cu cele precreștine, pline de superstiții.

„Există o serie de tradiții legate de această zi. Evanghelistul Luca se ține ca sfânt cu minte (potrivit cercetătorului etnografic Theodor Speranția). Este considerat apărător de rele și durere, iar în această zi se spune că «e rău de lupi». Lucinul se ține de vite, ca să nu se stingă de «boale» (arăta folcloristului Ovid Densusianu)“, explică cercetătorul Sorin Mazilescu, fost director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş.

De Ziua Lupului sunt legate credințe și superstiții vechi de secole. La Lucin se săvârșeau rituri pentru alungarea și ținerea lupilor departe de turmele de oi.

„Era interzisă scoaterea gunoiului și a cenușii din vatră, pentru ca lupii să nu găsească cărbuni aprinși, care le-ar fi favorizat fecunditatea. De asemenea, în ziua cu pricina nu se pronunța cuvântul lup, termenul fiind înlocuit cu cel de «gadină» și erau sistate activitățile ce implicau prelucrarea lânii și a pieilor de oi. Aceste practici populare se intersectau cu cele religioase. Oamenii țineau post negru și se rugau pentru a fi feriți de lupi“, se arată în „Calendarul datinilor, tradiții și obiceiuri populare româneşti“ publicat de Agenția Națională a Zonei Montane.

Lupul, animalul-simbol al dacilor

Nici nu e de mirare existența acestor superstiții, pentru că, în mitologia autohtonă, lupul este o fiară frecvent întâlnită. Una dintre legende spune că însuși regele dac Decebal ar fi fost salvat de un lup pe care-l îngrijise și îmblânzise de mic. Animalul său credincios ar fi plătit cu viața în lupta cu o haită de lupi care-i amenințau stăpânul.

Viitorii luptători daci se considerau, pe parcursul iniţierii, lupi. Legenda explică prezența lupului pe stindardul dacic (care ilustrează un dragon cu cap de lup şi trup de şarpe) sculptat inclusiv pe Columna lui Traian.

„Identificarea mitică şi rituală cu lupul stă, în opinia lui Mircea Eliade, la baza numelui dacilor (de la «daoi» sau de la «daos», care însemna «lup» în limba frigiană, de factură tracică); prin urmare, dacii se numeau ei înşişi «lupi», sau «cei care sunt ca lupii», adică acei care se aseamănă lupilor; acest nume etnic derivă probabil dintr-un «epitet ritual», care consacră relaţia dintre grupul de tineri iniţiaţi, vânătoare-război şi lup; tinerii daci, viitorii luptători, se considerau, pe parcursul iniţierii, lupi”, se arată în „Dicţionarul de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti“ semnat de Romulus Antonescu, disponibil pe site-ul cimec.ro aparținând Institutului Național al Patrimoniului.

Ritualul îmbrăcării pieii de lup

Scriitorul Mircea Eliade arăta că esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în animal. „Două aspecte pot fi reţinute: 1. tânărul devenea războinic redutabil asimilând în mod magic comportamentul unui animal, îndeosebi al lupului, sau 2. îmbrăcând ritual pielea unui lup, fie pentru a împărtăşi modul de a fi al acestui carnasier, fie pentru a semnifica ideea că el devenise un lup; de la aceste grupuri de războinici, numele s-ar fi extins, devenind un termen care desemna întreaga colectivitate şi apoi, ulterior, întreaga etnie“, consemna Eliade.

Dincolo de argumentele lingvistice și cele etnologice, în sprijinul acestei idei au fost aduse și argumente de natură istorică şi arheologică: urme ale cultului lupului descoperite pe tot teritoriul românesc (unele datând încă din neolitic).

35 de zile ale Lupului

Calendarul popular marchează însă mult mai multe „Zile ale lupului“, nu doar Lucinul. Și toate stau sub semnul fricilor inspirate de animal și de credința că, prin respectarea unor interdicţii magice, fiara și influența sa fatidică asupra mersului activităților gospodărești pot fi ținute departe.

Lingvistul, filologul și folcloristul român Ion-Aurel Candrea enumera, într-una dintre cercetările sale, până la 35 de zile ale Lupului, dintre care 18 aveau sărbători fixe. Astfel, un sfert din totalul sărbătorilor populare consacrate diferitelor figuri mitice sunt legate de lup. De exemplu, după Lucin, vin, în noiembrie, Filipii de toamnă, un ciclu de mai multe zile dedicate acestui animal care încep tot cu Ziua Lupului (13 noiembrie), urmată de Gădineții (12-16 noiembrie), Filipul cel Șchiop (21 noiembrie) și Sfântul Andrei (30 noiembrie).

Cine a fost Sfântul Evanghelist Luca

Despre Sfântul Evanghelist Luca, de neam din Antiohia Siriei, se spune că a deprins de tânăr înțelepciunea elenă și s-a făcut „doftor“ iscusit, apoi zugrav ales, că a învățat limba egipteană și limba greacă, apoi a deprins-o desăvârșit și pe cea evreiască și a ajuns la Ierusalim.

Părinții Bisericii timpurii ca Hieronimus și Eusebiu au afirmat că el este autorul Evangheliei după Luca și al cărții „Faptele Apostolilor“, acesta fiind punctul de vedere tradițional al creștinismului. După Hieronimus, Luca ar fi fost contemporan al apostolului Pavel, lucru contestat de ultimele cercetări. El a devenit creștin (ucenic) datorită apostolului Pavel, pe care mai târziu l-a însoțit (Pavel l-a numit pe Luca „doctor preaiubit“), și care a văzut martirajul și moartea acestuia în Roma împreună cu Petru. De altfel, chiar împrejurările morții lui Luca sunt neclare. Unele surse susțin că ar fi murit răstignit împreună cu Sfântul Apostol Andrei, în orașul Patras (în Grecia de azi), la 30 noiembrie 60. De aceea, și simbolul lui ar fi aceeași cruce în formă de „X“ și, în această ipoteză, se remarcă din nou legătura cu lupii, prin Sfântul Andrei, considerat la noi „apostolul lupilor“.

Conform altor izvoare, Luca ar fi murit de bătrânețe, la 84 de ani, în Beoția (în prezent Grecia). Alte surse spun că a murit la vârsta de 80 de ani, când nişte păgâni l-au spânzurat de un măslin în cetatea Tebei din Beoția. Se spune că pe locul unde a fost înmormântat a plouat cu apă limpede şi înmiresmată.

„El a fost unul dintre cei șaptezeci de apostoli“, se arată în celebrul volum „Viețile sfinților“. Cei 70 apostoli sunt ucenicii aleși de Dumnezeu, alături de cei 12 apostoli, și trimiși să predice.