La 25 martie 101, împăratul Traian a părăsit Roma, îndreptându-se spre Moesia Superior pentru a începe luptele cu dacii conduși de regele Decebal. Această dată marchează începutul primului război daco-roman (101-102).

Istoricii spun că efectivele mobilizate de romani împotriva Daciei lui Decebal se ridicau la aproximativ 50.000 de soldaţi din legiuni şi încă 50.000 din trupe auxiliare.

Totul arată că împăratul Traian concepuse un atac distrugător, menit să-i copleşească pe dacii lui Decebal de la bun început, scrie Historia.

Momentul este descris de istoricul Dio Cassius în lucrarea sa Istoria Romană: „După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele săvârșite de aceștia și era copleșit când se gândea la sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediția lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înțelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domitian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii și cu împăratul Traian. Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos (începuse să domnească la vârsta de 42 de ani) și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți!; iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe…”

Tapae, neidentificat până în prezent

Atacul principal în primul război, condus de Traian însuşi, a parcurs un traseu pe care îl avusese deja expediţia victorioasă a generalului roman Tettius Iulianus în anul 88 d.Hr., încă sub împăratul Domitian. Acest traseu ducea de la Dunăre prin Banatul estic de astăzi şi lega localităţile numite azi Ram (în Serbia) şi Vărădia, Surducu Mare, Berzovia, Fârliug, Cornuţel, Jupa Zăvoi (toate din jud. Caraş-Severin), cu direcţia spre depresiunea Haţeg, unde a avut loc prima confruntare cu dacii lui Decebal, într-un loc numit Tapae, încă neidentificat cu precizie.

În acelaşi timp a avut loc o ofensivă romană din Moesia Inferior, condusă de guvernatorul acestei provincii, Manius Laberius Maximus, de-a lungul văii Oltului spre Transilvania.

Este de presupus că un alt corp de armată a înaintat dinspre Pannonia, în amonte, de-a lungul văii Mureşului, sub conducerea guvernatorului acestei provincii romane, Quintus Glitius Atilius Agricola. Alte coloane romane au înaintat dinspre Orşova (Dierna) prin defileul Timiş-Cerna şi dinspre Drobeta spre pasul Vulcan. Intenţia era de a înconjura zona Munţilor Orăştiei, centrul regatului dac al lui Decebal.

Victoria de la Tapae

La Tapae victoria a aparţinut romanilor, dar Decebal a iniţiat, în iarna 101-102 d.Hr., atacul asupra provinciei Moesia Inferior împreună cu aliaţii săi, bastarnii şi cu sarmaţii roxolani, în speranţa că Traian îşi va duce cea mai mare parte din armata care ameninţa centrul regatului dac spre provincia sud-dunăreană.

Împăratul s-a dus într-adevăr cu o parte a armatei spre noul teatru de luptă şi a reuşit să înfrângă acest atac în apropiere de localitatea Adamclisi din Dobrogea, dar presiunea asupra zonei nevralgice a regatului dac nu a slăbit şi ofensiva romană a continuat, ceea ce l-a determinat pe Decebal să ceară pace în anul 102 d.Hr.

Condiții dure pentru daci

Condiţiile acestui tratat de pace erau dure pentru daci: printre altele, ei trebuiau practic să dărâme toate fortificaţiile şi să renunţe la orice act ostil romanilor. Romanii ocupaseră jumătatea sudică a României de astăzi, unde au menţinut o armată de ocupaţie numeroasă.

Reîntors la Roma, Traian a sărbătorit triumful împotriva dacilor şi i s-a acordat supranumele „Dacicus”, „învingător al dacilor”.

Decebal nu s-a resemnat în faţa acestei situaţii şi istoricul antic Cassius Dio relatează despre faptul că, împotriva condiţiilor tratatului cu romanii, regele dac a reluat pregătirile de război, atât cele de refacere a fortificaţiilor, cât şi cele diplomatice, căutând să-şi atragă noi aliaţi anti-romani, inclusiv pe regele parţilor Pacorus din zona Iranului şi Irakului de azi.

Un moment dificil pentru romani a fost când Decebal a reuşit să-l atragă în cursă pe generalul Longinus, sperând că prin luarea lui ca ostatic va reuşi să obţină retragerea romanilor din teritoriile ocupate. Longinus însă s-a sinucis, iar armata romană nu s-a retras.

Dimpotrivă, în perioada dintre 102-105 d.Hr. a fost construit podul de la Drobeta, cu scopul de a facilita transportul trupelor romane conduse de împăratul Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii militare de cucerire a Daciei, în vremea regelui Decebal.

Măreţia arhitectonică şi tehnică a podului de peste Dunăre era, cel puţin pentru antichitate, remarcabilă şi demonstrează importanţa strategică pe care Traian a dat-o construcţiei şi, prin aceasta, cuceririi Daciei. Pentru construcţia podului s-a folosit o suprastructură din lemn fixată pe 20 de stâlpi din piatră de formă paralelipipedică, conform Danube Old History și Istorie pe scurt , citează Agerpres.

Podul măsura 1.135 de metri lungime, conectând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă aşezare devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d.Hr.). Conform scrierii lui Cassius Dio (LXVIII, 13,1) podul avea aproximativ 18 metri înălţime şi 12 metri lăţime, cât să permită trecerea unei legiuni în marş.

În lucrarea sa istorică, Cassius Dio scria: „Traian construi peste Dunăre pod de piatră, pentru care nu ştiu să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci”, se arată în volumul I din „Istoria românilor. Moștenirea timpurilor îndepărtate“.

În prezent , pe malul românesc al Dunării mai este vizibil un singur pilon, în apropiere de castrul roman Drobeta.

Traian, primul împărat roman născut în afara peninsulei italice

Traian este primul împărat roman născut în afara peninsulei Italice la 18 septembrie 53 în provincia Baetica, din sudul peninsulei Iberice, în municipiul Italica. Tatăl său era cetăţean roman, guvernator al provinciei natale, consul şi va deveni guvernator al provinciei Siria, iar mama iberică.

Traian a intrat de la vârsta de 17 ani în armată şi a servit zece ani, ca tribun militar (ajutor de comandant) alături de tatăl său, în Siria. În timpul domniei lui Domiţian, Traian vine la Roma şi ocupă pe rând, mai multe funcţii civile, apoi devine guvernator al Hispaniei şi al provinciei Germania Superioară şi consul.

Din cauza eșecurilor suferite in politica externa si ca urmare a măsurilor luate împotriva adepților religiei Mozaice si a religiei creștine, Împăratul Domitian și-a atras ostilitatea tuturor supusilor. Ca urmare in anul 96 după Hristos, Impăratul Domitian a fost asasinat de catre opozanții săi politici.

La tronul Imperiului Roman a ajuns bătrânul general Marcus Cocceus Nerva. Acesta, dorind să înlăture din politica externă eșecurile Împăratului Domitian, a hotãrât sã supună teritoriile germanice, cu ajutorul legiunilor romane conduse de generalul Marcus Ulpius Traianus.

Pentru felul cum şi-a slujit tara în anul 97 după Hristos, generalul Traian a fost adoptat ca fiu si asociat la domnie de către Împăratul Nerva. În anul 98, la moartea Împăratului Nerva , Traian a ocupat tronul Imperiului Roman.