La 31 martie 1938, Carol a II-lea, prin decret regal, a decis desființarea partidelor politice şi s-a instituit Consiliul de Coroană.

Având drept temei legal articolul 98 din Constituţia din februarie 1938, care-i dădea voie să reînnoiască întreaga legislaţie, Carol al II-lea a schimbat din temelii sistemul politic din România. Mai întâi au fost desfiinţate partidele politice existente. Mai mult decât atât, el a decis că „nici o nouă organizaţiune politică nu va putea lua fiinţă în viitor şi nu va putea activa decât în condiţiunile şi cu formele prevăzute printr-o lege specială, ce se va întocmi în acest scop“. Aşadar, nu mai erau îngăduite partidele politice, scrie Petre Țurlea în volumul „Partidul unui rege: Frontul Renașterii Naționale”.

Desfiinţarea partidelor politice la 31 martie 1938 a permis instituirea Consiliului de Coroană ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri „consilieri regali”, numiţi de monarh, în rang de miniştri de stat. După nouă luni, Carol al II-lea a înființat partidul unic, numit Frontul Renaşterii Naţionale.

Cum s-au opus liderii partidelor istorice

Primul protest al partidelor istorice faţă de decretul de desfiinţare a lor a venit din partea lui Iuliu Maniu. Marele om politic pornea de la constatarea că partidele au izvorât din curente de opinii şi acestea nu pot fi desfiinţate prin decrete. Ca urmare, anunţa că rolul istoric al PNŢ nu s-a încheiat: „Nu ne socotim dizolvaţi, ci ne simţim obligaţi a continua activitatea noastră depusă totdeauna în interesul superior al Statului român“. Participând la şedinţa conducerii restrânse a PNŢ din 31 martie 1938, Ioan Hudiţă consemnează declaraţia la adresa măsurii luată de Carol şi a regimului acestuia în general făcută de Iuliu Maniu: „Noi nu ne-am supus nici ungurilor când ei au dispus dizolvarea Partidului nostru Naţional din Transilvania, cum deci ne vom supune azi, când suntem în ţara noastră?“.

Şi preşedintele PNL, Constantin (Dinu) Brătianu a protestat față de decizia dizolvării partidelor, ocazie cu care s-a produs ruptura deschisă cu Gheorghe Tătărescu, secretar general al PNL, rămas în tabăra Regelui.

Carol al II-lea şi-a dat seama de faptul că dinspre PNŢ şi PNL nu putea veni nici o ameninţare serioasă pentru regimul său. De aceea, a tolerat manifestările liderilor. Deși îl iritau, i-a lăsat să scrie, să vorbească împotriva Dictaturii Regale, uneori le-a mai şi răspuns, scrie Petre Țurlea.

Cei de care se temea cu adevărat Regele erau legionarii. Ei nici nu acceptau ca Mişcarea Legionară să fie subordonată lui Carol şi nici nu se lăsau cumpăraţi. Ca urmare, cu toate că, printr-un comunicat semnat de Codreanu la 21 februarie 1938 se anunţa autodizolvarea Partidului Totul Pentru Ţară, care era organizaţia politică a Mişcării Legionare, împotriva legionarilor au acţionat toate organismele represive ale Statului, de cele mai multe ori cu măsuri depăşind limitele legilor.

„Fără să-şi dea seama, Nicolae Iorga a făcut jocul ministrului de Interne, Armand Călinescu, intentând un proces de calomnie lui Corneliu Zelea Codreanu, în urma unei scrisori considerată injurioasă, pe care acesta i-o trimisese la sfârşitul lui martie 1938. Procesul s-a finalizat cu o condamnare excesivă, la şase luni de închisoare. Astfel, autorităţile I-au avut în mână pe „căpitan“, până au găsit, sau au inventat, probe suficiente pentru o condamnare majoră a acestuia“, consemnează Petre Țurlea.

Execuția legionarilor

Cum liderii Mişcării Legionare erau consideraţi periculoşi şi în închisoare, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, din ordinul Regelui. 14 dintre ei, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, au fost executaţi , sub pretextul încercării de fugă de sub escortă. Execuția a avut loc în pădurea Tâncăbești, din apropierea Bucureștiului. Cadavrele au fost arse cu acid și înhumate în fortul Jilava.

Mai era încă un adversar al Dictaturii Regale: Partidul Comunist . deși formațiune apolitică avea un program îndreptat împotriva regimului politic din România, totuşi nu reprezenta decât un pericol de perspectivă, din cauza numărului mic de adepţi. Cu toate acestea. organele de ordine ale Statului îl aveau permanent în supraveghere. PCR nu a fost afectat de Decretul-lege de dizolvare a partidelor, pentru că formațiunea politică oricum era scoasă în afara legii din 1924. Astfel că a funcţionat ilegal atât înainte cât şi după 31 martie 1938.

Regimul instaurat de Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate și incoerență politică deoarece în intervalul 10 februarie 1938 - 6 septembrie 1940, s-au perindat la conducerea țarii nu mai puțin de 6 guverne, ceea ce a adâncit și mai mult criza politică din România, acest lucru ducând la pierderea de către România în 1940, a Basarabiei, a Bucovinei de nord, a nord-vestului Transilvaniei, dar și a Cadrilaterului.

Regimul de dictatură regală a durat până la abdicarea lui Carol al II-lea, în septembrie 1940.