Vechile credințe au însoțit viața țăranului român de-a lungul secolelor, unele dintre ele păstrându-se chiar și astăzi – fiecare cu rol clar, fie de protecție, fie de invocare a spiritelor bune.

Ființe mitologice, malefice, cum era Fata Pădurii sau Marțolea (uneori confundate), aduceau teamă și trebuiau respectate și îmbunate. Astfel, femeile știau că marți seara este interzis să muncești, indiferent despre ce fel de muncă era vorba în gospodărie, pentru a evita să o înfurie pe Marțolea.

„Marți Seara sau Marțolea a fost atestată în toate regiunile locuite de români“, explică profesorul etnolog Pamfil Bilțiu în volumul V al cărții „Studii de Etnologie Românească“.

El mai spune că Marțolea este o ființă demonică din mitologia românească, reprezentând personificarea zilei de marți, care se mai numește și „Marți Seara“. „Este personificarea acestei zile nefaste, tabuizată pentru efectuarea anumitor munci casnice“, mai arată el. De asemenea, marțea nu se pornea la drumuri lungi, considerându-se că ziua avea „trei ceasuri rele“ și era o zi neprielnică pentru călătorii.

„Nu se începe nicio treabă nouă, că nu-și atinge scopul, nu are sfârșit bun“, mai arată etnologul. „Într-o zi de marți s-a urzit pământul, de aceea e o zi nefastă, primejdioasă, cu necaz, fără noroc“, mai arată el din cercetările efectuate în teren. Apoi, peste aceste vechi credințe s-au suprapus și cele religioase – astfel, ea a rămas și sub denumirea de „sfânta zi de marți“.

În volumul III al aceleiași cărți, etnologul mai vorbește despre repertoriul credințelor străvechi referitoare la ziua de luni: „O gamă bogată de credințe se leagă de folclorul mitico-religios al zilelor săptămânii. În zilele de luni spuneau că «nu e bine a vărui, ca să nu se betejească (n.r. – îmbolnăvească) marhăle (n.r. – animalele)»“.

Sfânta Vineri sau frumoasa Venus

Etnologul mai scrie și că alte zile din săptămână aveau diferite interdicții. „La Bârsana, spălatul rufelor nu era permis a se face vinerea, deoarece «Sfânta Vineri» pedepsește pe toți cei care nu-i respectă ziua“.

Această credință a zilei de vineri este asociată cu zeița Venus și ar fi de origine romană: „Folclorul românesc ne oferă suficiente dovezi referitoare la înrudirea acestei divinități cu Venus a romanilor, al cărei cult se crede că a fost propagat în timpul ocupației Daciei“, explică el.

Multe dintre vechile reminiscențe din cele mai vechi timpuri s-au rostogolit în istorie și au ajuns până aproape de secolul XX. „La Vadu Izei, femeile puneau cloște când era un mort în sat, da’ atunci puneau lângă cloșcă un cui de ser (n.r. – fier), ca atunci când ies puii să sie sănătoși“, mai descrie etnologul discuțiile cu sătenii. Potrivit lui, în mai multe culte, morții erau considerați „sămânță aflată în germinație și erau considerați ei înșiși cu puteri nutritoare, germinatoare, crescătoare“.

Alte credințe legate de zilele săptămânii au la bază principiul „primului“ sau „de început“, care joacă un rol esențial în gândirea arhaică. „Dacă pui tiară (n.r. – război de țesut) nu-i bine a o găta vinerea și nici sâmbăta, că-i gătenia săptămânii și nu mai gheț’ tiara veci“, mai redă el un dialog cu o săteancă din Oncești.

Alte credințe țin de fatalismul vieții, după cum reiese dintr-un alt dialog cu o bătrână din Vadu Izei: „Sâmbăta nu-i bine să gați o haină ori o chemeșă că acela a cui îi, a muri“. Însă multe dintre credințe au la bază procesul de încreștinare, după cum arată caracterul religios al acestora.

Spre exemplu, marțea nu era permis să lucreze cu tiara din respect pentru ziua în care Dumnezeu a făcut lumea. „Joia sau vinerea nu să pranică (n.r. – spală rufe cu maiul) și în nicio joi, de la Joia Mare până la Rusalii, ca să nu bată piatra“, mai relatează etnologul un dialog cu o săteancă din Bârsana.

Luna plină și belșugul câmpului

Unele activități casnice aveau moment fix când trebuiau făcute. Spre exemplu, văruitul și spoitul se făceau doar pe lună plină, pentru ca gospodarul să nu aibă „greluși și gângănii“ în casă. Se credea, mai arată profesorul Pamfil Bilțiu, că luna plină era un moment bun pentru alungarea insectelor precum furnici sau greieri ori păduchi. Dar, în același timp, nu era permis femeilor să toarcă la lumina lunii pline, deoarece exista credința că pe firul tors „urcă vîrcolacul și va mânca din lună“.

De altfel, luna avea o mare importanță în viața agricultorilor din vechime: „Luna este asociată principiului feminin, fertilității, creșterii vegetației, renovării naturii și primenirii timpului. Calendarele lunare le-au precedat pe cele solare – divinitățile lunare stimulează vegetația . De aceea, agricultorii din diferite țări reglează muncile câmpului după ciclurile lunare“, mai arată etnologul. În Maramureș, mai arată el, oamenii semănau pământul pe lună plină ca să aibă rod bogat.

Măturatul ritual

Foarte multe dintre treburile gospodărești se îndeplineau după unele ritualuri, iar măturatul casei era unul dintre cele mai importante. „Astfel de practici magice au ca miez credințele în valențele magice ale măturii, ea fiind un vechi simbol cultural care instituie spațiul culturalizat separat de cel al dezordinii. La romani exista și o zeiță a ordinii, numită Severa“, mai arată profesorul. Astfel, mai spune el, în ziua de Anul Nou, gunoiul măturat era aruncat la pomi, ca să facă rod bogat.

„Omul din popor a mizat pe funcția gunoiului de stimulare a fertilității, dar el putea asigura și succesul în înmulțirea animalelor “, mai spune el. Apoi mai arată că în Nănești exista obiceiul ca la Crăciun, gunoiul măturat din casă să fie aruncat la porci, pentru a avea spor la ei, pentru „a se înmulți cu succes“.

Vânătoarea și pescuitul, alte îndeletniciri cunoscute din cele mai vechi timpuri, erau, de asemenea, însoțite de o serie de credințe populare. Spre exemplu, pescarii nu trebuiau întrebați nimic când mergeau la pescuit, pentru că atunci nu mai prindeau pește. De asemenea, nu se mergea la pescuit în Vinerea Mare, pentru că era considerată „vinerea seacă“ – prin urmare, nu prindeau nimic.

O altă superstiție spune că dacă întâlneau un preot atunci când mergeau la vânătoare, era de rău augur. „Credința potrivit căreia întâlnirea cu un preot prevestește insucces la vânătoare este de largă răspândire în folclorul universal, fiind atestată la scoțieni, englezi, francezi, chinezi“, mai spune profesorul. De asemenea, se credea că dacă le ieșea în cale un iepure atunci când mergeau la vânătoare, nu vor mai prinde nimic.