De la activismul socialist din perioada interbelică, la succesul literar obținut sub egida realismului socialist și până la controversa privind compromisurile politice, Zaharia Stancu rămâne o figură aparte a literaturii române.

Într-o epocă în care libertatea devenise doar o amintire, inclusiv creația era sistematizată cu forța de către regimul comunist. Destinele tragice ale celor care au fost închiși pe nedrept, care au fost captivi în ghearele torturii, foametei și bolilor sunt dovezi de netăgăduit ale cruzimii unui regim ce ți-ar fi cenzurat și gândurile dacă ar fi mijloacele necesare. Inclusiv lumea literară comunistă era una marcată de manipulări subtile sau mai puțin subtile, în care solidaritatea dintre scriitori devenea mai mult o utopie decât o realitate, direcția fiind impusă de la vârf de președintele Uniunii Scriitorilor din România, funcție deținută și de Zaharia Stancu în două mandate.

Perceput de unii ca un oportunist, dispus să facă compromisuri pentru a-și asigura poziția în structurile culturale oficiale, mai ales în urma publicării volumelor „Zile de lagăr“ (1945) sau „Călătorind prin URSS“ (1951), Zaharia Stancu rămâne o figură controversată a literaturii române, care, printre accentele ideologice evidente, a strecurat și teme universale puternice: traiul dur al țăranilor marcat de sărăcie și muncă peste măsură, viața nomadă a romilor sacrificați de regimurile totalitare, dar și căutarea identității într-o lume în care exiști la limita supraviețuirii.

Stângismul lui Zaharia

Născut pe 5 octombrie 1902 în satul Salcia din Teleorman, pe care avea să îl evoce în romanul autobiografic „Desculț“, Zaharia Stancu a fost o personalitate polivalentă a culturii românești: scriitor, poet, romancier, publicist, jurnalist și director de teatru. De-a lungul unei vieți marcate de schimbări istorice și politice, a fost distins cu Premiul Herder și a devenit membru al Academiei Române. După ce a debutat drept gazetar și poet liric, colaborând cu reviste precum „Azi“, „Lumea Românească“, „Revista română“, „Gândirea“, a îmbrățișat idealurile stângii manifestând o atitudine profund antifascistă, despre care unii critici susțin că a fost doar una oportunistă.

În perioada interbelică, traseul ideologic al lui Zaharia Stancu a suferit o transformare amplă, trecând de la orientările gândiriste către socialismul militant, prefigurându-i angajamentul ulterior față de stânga politică. În anii tulburi ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Stancu s-a remarcat printr-o atitudine vehement antifascistă, ce avea să-i aducă detenția în lagărul de la Târgu-Jiu între 1942 și 1943. Aici, alături de figuri precum Victor Eftimiu, Mihai Ralea și Ion Gheorghe Maurer, a trăit experiențe care i-au consolidat convingerile și aveau să dea naștere volumului memorialistic „Zile de lagăr“ (1945).

50 de ani s-au împlinit de la moartea lui Zaharia Stancu.

Stancu a încercat să se înconjoare de scriitori sau jurnaliști cu aceleași înclinații, angajând la revista „Lumea Românească“ redactori comuniști urmăriți de Siguranță. „Scriam cu pistolul pe masă și mă mir și astăzi cum nu s-a găsit atunci un nebun să-mi găurească țeasta“, își amintea el, conturând imaginea unei perioade în care fiecare gest de nesupunere te putea costa viața. În lagăr, pentru convingerile sale, a intrat în greva a foamei pentru zece zile. Revenirea sa la normalitate a fost învățată de la Maurer, care i-a explicat cu calm pașii unui regim alimentar menit să-i salveze sănătatea: „zeamă de lămâie, zeamă de portocale, mai târziu ceai, pe urmă lapte“. Mai mult decât un simplu martor al unor vremuri tensionate, Zaharia Stancu a participat activ la schimbările sociale, iar relațiile sale cu personalități precum Nicolae Titulescu, pe care l-a elogiat pentru deschiderea sa către URSS în anii 1930, l-au transformat într-un pion central al mișcării comuniste. Volumul „Zile de lagăr“ rămâne nu doar o mărturie a acestor ani, ci și un document al transformării unui scriitor în militant.

Toate drumurile duc la Kremlin

Deși era apreciat încă din perioada interbelică, atât în cercurile literare, cât și de publicul larg, pentru talentul său ca poet și prozator, adevărata glorie și recunoaștere au venit după război, când a fost promovat intens de puterea comunistă, nu doar din considerente estetice, ci mai mult din rațiuni ideologice, opera lui fiind văzută drept un aliat al noii ordini politice. Publicarea romanului „Desculț“ (1948) a fost apogeul vieții sale literare, transformându-l într-o voce esențială a realismului socialist, volumul fiind introdus și în programele școlare.

În fapt, ca director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), președinte activ al Uniunii Scriitorilor din 1949 și lider al Societății Scriitorilor Democrați din 1948, Stancu a influențat profund direcțiile culturale ale epocii. În 1949 publică volumul „Călătorind prin URSS. Note și impresii de drum“ în care elogiază „marea putere sovietică“ și își exprimă „admiraţia nețărmurită“ față de ea și „genialul părinte al popoarelor Iosif Stalin“. „Ai vrea să trăiești mereu la Moscova, să treci mereu pe lângă zidurile roșii-ruginii ale Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ți arunci privirile la sutele de ferestre luminate, întrebându-te: dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un ciorchine uriaș deasupra orașului, lucrează tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin?“, nota Zaharia Stancu.

Însă reabilitarea lui în fața regimului avea să vină un deceniu mai târziu, în toată această perioadă depunând numeroase cereri pentru a fi reprimit în partid. Deși Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR și implicit al țării, părea în favoarea reabilitării scriitorului, opoziția unor figuri precum Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici a amânat acest moment, dezvăluind o luptă de culise în care ideologia și suspiciunea dictau ritmul. Pe 10 mai 1962, într-o ședință a Biroului Politic, Gheorghiu-Dej a propus un gest strategic: reintegrarea unor intelectuali de seamă în rândurile partidului, precum George Călinescu și Mihai Ralea, dar cazul lui Stancu a fost cel mai complicat. Etichetat drept „agent de Siguranță“ Stancu era privit cu suspiciune. Ceaușescu, neînduplecat, a susținut că există documente care dovedesc colaborarea acestuia cu serviciile secrete, mergând până la a-l acuza că activitatea sa s-a întins până după 23 august 1944. În timpul discuțiilor s-a conturat un portret controversat al scriitorului: un „intelectual oportunist“, cum îl descria Drăghici, dar și un om care, în anumite momente, a colaborat „cu folos“ cu ilegalistul Ion Gheorghe Maurer.

În ciuda acuzațiilor, Gheorghiu-Dej a pledat pentru o abordare pragmatică, argumentând că reintegrarea lui Stancu, alături de alți intelectuali, ar aduce un capital de imagine partidului. Totuși, Ceaușescu a rămas neclintit, insistând pe verificarea atentă a dosarelor de la Ministerul de Interne, ceea ce a amânat reabilitarea scriitorului cu doi ani. Abia în 1964, Zaharia Stancu a fost reprimit, vechimea sa în partid fiind calculată retroactiv, încă de la prima cerere din 1960. Aceiași oameni care îl respinseseră anterior au fost acum dispuși să-l accepte, marcând finalul unei perioade de penitență politică.

„Zaaria“ și „Niculae“ Ceaușescu

Odată reabilitat pe scena politică și venirea lui Ceaușescu la putere, scriitorul a reușit să reintre în grațiile lui și să câștige respectul „marelui conducător“ al statului. Cu un temperament aprig, Zaharia Stancu se enerva deseori la Uniunea Scriitorilor și nu avea rețineri în a se folosi de acest lucru. „Doamnă Niţelea – secretara – eu am plecat! Să îi spuneţi lui Niculae Ceauşescu – nu Nicolae, ci Niculae, ţărăneşte – că eu am plecat! Şi nu mă mai întorc niciodată! Am vrut să slujesc socialismul, am vrut să slujesc Partidul şi nu sunt lăsat să slujesc nici Partidul, nici socialismul...“, potrivit volumului „Jurnalul unui personaj controversat – rememorări provocate de Vartan Arachelian“, semnat de Dinu Săraru.

„Şi acolo, erau şi şoferul, şi secretarele, şi toţi funcţionarii care boceau, şi el trântea trei cărţi pe birou, pe care le tot lua, şi iar nu le mai lua... Şi pleca acasă, pe strada Herăstrău, se închidea în casă şi nu răspundea la telefon. Bineînţeles că se găsea un binevoitor să dea telefon la cabinetul lui Ceauşescu: A plecat neica Zaharia! Şi Ceauşescu iute: Unde e Zaaria? Daţi-mi-l la telefon pe Zaaria! Îi zicea Zaaria, tot ţărăneşte. Zaaria nu răspundea la telefon. Trimitea la el acasă pe cineva..., la sfârşit îl scotea din casă: – Zaarie, vino până la mine!“, rememorează Vartan Arachelian, ziarist de investigații și publicist-comentator la ziarul „Scânteia tineretului“.

De asemenea, cel care avea să devină director adjunct al Televiziunii Române, Vartan Arachelian, relatează una dintre vizitele pe care i le-a făcut lui Nicolae Ceaușescu alături de Eugen Barbu și Zaharia Stancu , menționând că „Stancu era foarte mândru că se află în relaţia asta amicală cu şeful statului“. La rândul lui, Ceaușescu avea o mare admirație pentru „Zaaria“, pe care nu îl vedea doar ca pe un scriitor printre mulți alții, ci „era prieten, era marele Stancu“.

„Faima dârzeniei care îi făcuse duşmani şi prieteni dintr-o adâncă şi bine ascunsă iubire de semeni“

Cu o voce puternică, a cărei realism de multe ori chiar brutal a scos la iveală durerea vieții celor umiliți și marginalizați, Zaharia Stancu a fost în același timp și un funcționar al regimului, un om care a știut să navigheze prin jocurile politice pentru a rămâne în prim-planul scenei culturale. În operele sale, inclusiv în poezie – genul care i-a marcat începuturile literare și i-a hrănit sensibilitatea artistică inclusiv în proză –, a recreat lumea satului românesc sărăcit, a luptei pentru supraviețuire și a degradării morale ca efect al mizeriei și opresiunii. Romanul „Desculț“ rămâne și astăzi mărturia unei lumi dure văzută prin ochii unui copil – Darie –, martor la momentele intime din sânul familiei, pline de tensiuni și amintiri dureroase, dar și la brutalitatea sărăciei și luptei pentru supraviețuire: „Toți oamenii din jur râd rar. Îi văd de obicei încruntați, cu fețele întunecate. Au fețele întunecate și toamna când plouă, și primăvara când se topesc și după ce se topesc zăpezile și iarba zbucnește din adâncuri, scoțând colți verzi pe acolo pe unde mai înainte pământul fusese negru smoală. Rămân încruntați, întunecați oamenii și vara, când dau în pârg cireșele. Rămân încruntați și întunecați și atunci când se coace grâul pe câmpuri și când, de la o margine a zării la alta, o mare galbenă, dungată cu verde, primește, din zori și până în amurg, ploaia luminii“.

Publicat în 1948, „Desculț“ a stârnit controverse pe scena literară a vremii. Sărăcia, lupta de clasă și nedreptatea socială, teme centrale în roman, par să servească două fețe ale aceleiași monede: pe de o parte, ele răspund cerințelor realismului socialist, iar pe de alta, se transformă în reflecții atemporale asupra condiției umane universale. În același timp, criticii au sugerat că Zaharia Stanciu a romanțat unele detalii, îndepărtând povestea de realitatea personală, dramatizând unele scene până la exagerare. „Fantezie? Imaginație? Realitate? O spun limpede! Acum nu știu, nu mai știu ce este viață și ce este literatură în «Desculț» și în celelalte cărți ale mele. Nu știu și nici nu vreau să mai știu“, relata autorul în volumul „Zaharia Stancu interpretat de...“.

„Relectură fără prejudecăți“

Însă, dincolo de „Desculț“, Zaharia Stancu a lăsat posterității și alte opere precum „Pădurea nebună“ și „Jocul cu moartea“, scrieri ce îmbină lirismul introspectiv cu realismul crud, oferind o radiografie a suferinței, demnității și căutării de sine în vremuri tulburi. Temele abordate în opera sa – nedreptatea socială, marginalizarea, dorința de apartenență – sunt la fel de actuale și în prezent. Sărăcia rurală, prejudecățile față de minorități sau lupta pentru demnitate sunt subiecte care rezonează cu realitățile lumii moderne.

„Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia menționate la bibliografie“, era îndemnul criticului literar Nicolae Manolescu din articolul „Un scriitor aproape uitat“, publicat în „România Literară“, nr. 42 din 1999.

Cel care, atunci când era binedispus, râdea „cu toată gura lui vorace, cu botul lui de fiară“ a apucat, sfâșiat și „s-a hrănit cu tot ce a putut din viaţă“, potrivit relatărilor făcute de jurnalista Maria Banuș în jurnalul publicat sub titlul „Însemnările mele“. Chiar dacă era un om al partidului, încercase să îi ajute pe unii scriitori să fie reabilitați în ochii regimului. „Dintre scriitorii «bătrâni» mă ataşasem de Nicolae Carandino. Fost director al ziarului «Dreptatea», făcuse aproape zece ani de închisoare, condamnat în procesul intentat fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc, în urma faimoasei încercări de a fugi din ţară, cu o avionetă de la Tămădău, în realitate o cursă a Securităţii. Zaharia Stancu îl ajutase să reintre în drepturi...“, nota istoricul literar Niculae Gheran în seria de volume „Arta de a fi păgubaș“.

La rândul lui, Nicolae Manolescu relatează despre un episod în care a fost ajutat de Zaharia Stancu, arătându-ne o față mai puțin cunoscută a scriitorului: „Într-o anumită împrejurare, am putut verifica și caracterul omului. I se reproșau multe, și de dinainte de război, și din primii ani ai regimului comunist, la care s-a adaptat fără dificultate. Nu i se ierta articolul despre Pasternak, când acesta primise Nobelul și fusese obligat de autoritățile sovietice să-l refuze. Nici discursuri rostite în fața lui Ceaușescu, deși uneori era evident că se compromitea pe sine ca să apere Uniunea noastră al cărei președinte era. Cum spuneam, am apelat la el într-o problemă personală. A intervenit imediat acolo unde trebuia“.

Zaharia Stancu avea să moară pe 5 decembrie 1974, după o lungă suferință. „Mai târziu, fără să-l cunosc îndeaproape, l-am auzit pe Stancu vorbind şi l-am privit cu atenţie. Am înţeles că faima dârzeniei care îi făcuse duşmani şi prieteni statornici venea dintr-o experienţă îndelungată, din răbdare, voinţă şi o adâncă şi bine ascunsă iubire de semeni“, scria romancierul George Bălăiță într-un articol din revista „Ateneu“.