Votul din Duminica Orbului, la 26 de ani distanţă (cu executare)
În a cincea zi de duminică, după cea a Învierii, creştinii ortodocşi sărbătoresc Duminica Orbului. Anume ziua când Iisus a săvârşit minunea de a da vedere orbului din naştere.
În a cincea zi de duminică, după cea a Învierii, s-au desfăşurat şi primele alegeri zise libere şi democratice de după 1989. Au trecut de atunci 26 de ani.
Aşadar, acum 26 de ani, la 20 mai, poporul român a fost chemat la vot. A rezultat (în urma unei prezenţe masive la urne) o victorie zdrobitoare pentru FSN şi pentru Ion Iliescu. Au votat atunci aproape 15 milioane de cetăţeni (mai bine de 86% dintre cei cu drept de vot), iar Ion Iliescu a câştigat cu un scor de peste 85%. Contracandidaţii săi au fost Radu Câmpeanu (PNL), care a obţinut puţin peste 10% din sufragii, şi Ion Raţiu (PNŢCD, pentru cine-şi mai aduce aminte ce înseamnă acronimul acesta), ocupantul locului trei, cu un nesemnificativ procent de 4%.
Aveam, în 1990, o singură televiziune (o chema Televiziunea Română Liberă) şi un număr incredibil de mare de ziare. Mii.
După ce s-a rebotezat „Scânteia poporului”, fostul cotidian „Scânteia”, al CC al PCR şi-a văzut de ce ştia el mai bine să facă. Numele cel nou, „Scânteia poporului”, nu l-a păstrat decât vreme de trei ediţii, 22, 23 şi 24 decembrie 1989, că prea era pe faţă. Pe 25 decembrie s-a autobotezat din nou şi şi-a zis „Adevărul”. Şi, sub acest nume, a devenit nava amiral a presei scrise care-i susţinea pe „emanaţii revoluţiei”, FSN-ul şi pe „ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră”, Ion Iliescu. Pui mai mici, în preajma navei amiral, au mai apărut şi alte bărcuţe centrale de presă FSN-iste: „Libertatea” (da, „Libertatea” de astăzi, fosta „Informaţia Bucureştiului”), „AZI” şi altele, şi altele. Televiziunea Română Liberă era şi ea, la vremea aceea, cu arme şi bagaje (şi cu salarii) în slujba celor care aveau să câştige alegerile de la 20 mai 1990. La oraşe şi la sate, toţi românii, strâns uniţi în jurul TVRL şi al cotidianului „Adevărul” (la care fuseseră obligaţi să se aboneze încă din 1989 pentru tot anul 1990) citeau şi priveau. Ce citeau şi la ce priveau?
Iată: „Lăsaţi Frontul să lucreze!” („Adevărul”, 29 ianuarie 1990)
„Sediul Partidului Naţional Ţărănesc (creştin şi democrat) era ieri la prânz înconjurat de oameni care scandau «Nu vrem partide de fosile!», «Nu partide cu dolari, sunt doar nişte bişniţari!»” („Adevărul”, 30 ianuarie 1990)
Sau: „Aceasta este mult trâmbiţata «democraţie» a dlui Raţiu, care nu diferă întru nimic de cea a lui Gheorghiu-Dej de acum 40 de ani.” („Adevărul”, 22 martie 1990)
Încă: „L-am ascultat (cu interes) pe Majestatea Sa, regele. De ce să nu-i ascultăm (mai des) şi pe Măriile Lor, Muncitorii şi Ţăranii acestei ţări?” („Adevărul”, 17 mai 1990)
Peste numai trei zile, „Măriile Lor” mergeau la vot.
Iar, după vot, „Adevărul” exulta: „Vor fi, desigur, multe motivele pentru care ziua de 20 mai va fi socotită o dată cu adevărat importantă în ceea ce priveşte opţiunea poporului pentru libertate şi democraţie.” (23 mai 1990)
Apoi a fost Piaţa Universităţii.
Apoi au (re)-venit minerii, care au lansat definitiv şi iremediabil România pe traiectoria unde gravitează de 26 de ani în jurul luminii degajate de Duminica Orbului din 20 mai 1990.
Pour la bonne bouche: „Mâine vom fi cu toţii în toate punctele prin care azi s-a scurs ca un şarpe vandalismul legionar hrănit în Piaţa Universităţii.” („Adevărul”, 14 iunie 1990)
Şi chiar s-au ţinut de cuvânt...
Notă: citatele sunt exacte, e drept că nu sunt numiţi autorii articolelor. Nu sunt numiţi din motive de jenă şi de igienă: pe mulţi dintre ei îi puteţi citi şi astăzi sau îi puteţi vedea pe la TV-uri (acum avem mai multe) ţinând cursuri docte despre democraţie, despre adevăr (culmea!) şi alte asemenea fleacuri.
Ce se citea în „Adevărul” se putea citi şi în anexele sale de presă şi se putea vedea şi la „Televiziunea Română Liberă”. Ceea ce era de făcut se făcuse...
Ok. Tot o Duminică a Orbului avem şi la 5 iunie 2016. Şi votăm (câţi or mai vota) din nou. De data asta pentru un mizilic de primării. Pentru nişte, parafrazându-l pe poet, „Nişte primari, acolo, şi ei/ Care ştiu dureros ce e suta de lei...”
Poftiţi la urne!
