Predecesorul lui Vlad Țepeș, voievodul Vladislav al II-lea a avut o viață demnă de un roman, conducând într-o perioadă foarte agitată a istoriei naționale. El i-a succedat la tron lui Vlad Dracul și a fost domn al Țării Românești peste opt ani, soarta lui depinzând de Iancu de Hunedoara.

Vladislav al II-lea și doamna Neacșa, soția sa FOTO Wikipedia

Nepot de fiu al voievodului Dan al II-lea, Vladislav al II-lea a urcat pe tronul Țării Românești în decembrie 1447, la vârsta de 47 de ani. El a condus provincia, cronologic, între Vlad Dracul și Vlad Țepeș.

Iancu de Hunedoara a avut un rol important în urcarea lui Vladislav al II-lea pe tron. Cei doi aveau relații foarte bune, după ce în vara lui 1437 viitorul domnitor a poposit la curtea lui Iancu de Hunedoara, venind împreună cu suita sa. Iancu de Hunedoara a știut să cultive o relație specială cu Vladislav al II-lea, deoarece planurile sale ambițioase includeau și strânse relații cu Țara Românească. Iar Iancu de Hunedoara avea nevoie de un domnitor al Țării Românești care să îl susțină, alegerea ulterioară a lui Vladislav al II-lea fiind una naturală.

În 1447, Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș și domn al Țării Românești, a fost asasinat împreună cu fiul său Mircea, iar atunci s-a creat contextul favorabil pentru ca Iancu de Hunedoara să îl sprijine pe Vladislav al II-lea să îi ia locul.

„Încrederea arătată de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, nu a fost trădată de Vladislav al II-lea. Acesta i-a fost alături în marea ofensivă din toamna lui 1448, iar în teribila bătălie de la Kosovo din octombrie 1448, Vladislav al II-lea a comandat personal un detașament de mii de călăreți ce s-au luptat eroic cu trupele otomane, fiind înfrânți”, precizează profesorul de istorie Constantin Vasilescu.

Conflictele cu Iancu de Hunedoara

După lungi tratative, Iancu de Hunedoara a reușit să reducă consecințele teribilei înfrângeri de la Kosovo prin Tratatul de pace de la Adrianopol din 1451. Prin acest tratat se oprea expansiunea otomană în Țara Românească, Transilvania, Ungaria, Serbia, plus interdicția de a ridica noi fortificații de–a lungul Dunării, iar pentru Țara Românească a obținut autonomia, cu condiția ca domnul Vladislav al II–lea să plătească regulat haraciul catre Înalta Poartă.

„După semnarea tratatului din 1451, Vladislav al II-lea a dus o politică externă echilibrată. În plan intern, a schimbat sistemul monetar și a inițiat reforme ce au adus stabilitate și dezvoltare pentru Țara Românească”, mai spune Constantin Vasilescu.

După căderea Constantinopolului din 1453, relațiile dintre Iancu de Hunedoara și Vladislav al II-lea s-au deteriorat. Iancu de Hunedoara a încercat să îl înlocuiască pe voievodul Țării Românești în vara lui 1453, însă armata sa a fost înfrântă. Ca revanșă, trupele lui Vladislav al II-lea au asediat și jefuit Sibiul.

Pentru a nu avea relații conflictuale cu Țara Românească, Iancu de Hunedoara a acceptat să încheie o pace. Numai că pacea nu a fost de durată.

În primăvara lui 1456, Vladislav al II-lea a pătruns în Transilvania și a devastat toate satele săsești din sudul Făgărașului.

Reacția lui Iancu de Hunedoara nu a întârziat să apară, acesta hotărându-se să îl sprijine pe Vlad Țepeș pentru a ocupa tronul Țării Românești.

Vlad Țepeș a inițiat o campanie în Țara Românească în vara lui 1456 și tot el l-a ucis în bătălie pe Vladislav al II-lea.