Vlad Mixich/Acest noroi care ne intră sub piele
Faptul că am lipsit din România în ultimele luni ar trebui să funcționeze ca un izolator față de toate excesele electorale de acasă. De tot sângele rău care m-ar putea cuprinde. Mă credeam la adăpost, prins fiind într-un program foarte intens. Credeam… până în această dimineață, când m-am trezit cu acest noroi care ne intră sub piele.
Astăzi voi participa la o ceremonie pentru care am adus cu mine in Statele Unite o cămeșoaie albă, boieroasă, cusută gros într-o geometrie bucovineană.
Întotdeauna mi-au plăcut hainele tradiționale românești. Sunt îndrăgostit de albul lor, de textura vârtoasă, de cumințenia lor frumoasă. Nu pentru că ar fi unice sau pentru că așa mi-aș manifesta, vezi Doamne, identitatea geto-dacă. Ci pentru că sunt frumoase. Și pentru că sunt de acasă.
Dar în timp ce călcam pânza cămeșii am recunoscut în modelul gros-albastru de pe mâneci tiparul folosit de Victor Ponta pe afișele lui electorale. Și imediat sloganul lui bombastic despre mândria de a fi român mi-a apărut în minte.
Eu sunt mândru că sunt român. Dar cred că această mândrie nu se rostește, ci se făptuiește. Se făptuiește luând un doctorat corect la o universitate importantă. Sau muncind cinstit. Străduindu-te pentru adevăr, chiar și atunci când această străduință îți poate face rău. Făptuind binele înainte de a-l promite.
Fiind o specie aparte de dragoste, această mândrie stă sub semnul paradoxal al sfioșeniei. E indecent să-l urli de pe garduri. E suspect să te lauzi cu el. E obscen să-l folosești pentru a te cățăra pe scara puterii.
Această obscenitate, folosită din plin de echipa Victor Ponta în campania electorală, contaminează. Oamenii încep să confunde patriotismul real cu naționalismul deșănțat, deși între cele două se întinde aceeași distanță imensă ca între dragoste și pornografie.
Așa am ajuns să mă întreb dacă gestul firesc de a-mi purta frumoasa cămeșă albă în timpul unei recepții ceremonioase nu este cumva un naționalism similar sloganului “mândru că sunt român”. Folosindu-l pentru uzul personal și propria-i parvenire, Victor Ponta a contaminat această aparte specie de dragoste care este patriotismul.
Din păcate contaminarea în scopuri electorale nu s-a oprit aici. Pofta de parvenire a domnului Ponta a contaminat predicile unor preoți. A contaminat școlile, oferindu-le bunăstare financiară în schimbul obedienței politice. A contaminat ritmul de viețuire din universități. A contaminat respectul cuvenit acelor români de peste hotare care vor să voteze (mulți, puțini, dreptul e al lor).
Toate aceste spații sacre prin neutralitatea lor politică – educația, credința, libertatea – au fost mânjite de jocul obscen al unei echipe electorale care încearcă să propulseze în cea mai importantă funcție din stat un personaj care a excelat doar în politică. Politica fiind în România ultimelor decenii arta nimicului sau a hoției.
Am avut o campanie electorală ca o farsă, manevrată de servicii secrete, cu dezbateri caricaturale și cu candidați farsă. Favoritul promite dreptate până la capăt dar în același timp îi apără pe politicienii hoți. Promite o națiune sănătoasă, dar în ultimii trei ani nu a reușit să facă nimic notabil în sănătate. Promite creștere economică și, în același timp, sacrifică investițiile publice pentru a da bine cifrele pe hârtie. Promite că va uni, dar ne împarte întotdeauna în români și venetici, în ortodocși și ne-ortodocși, în băsiști și anti-băsiști.
Voi purta în seara aceasta cămeșa mea de acasă. Și voi vota duminică sperând că voi putea să-i păstrez albul frumos și în viitor. Sperând că acest noroi nu ne va intra definitiv sub piele. Căci dacă îi dai unui șarlatan putere asupra ta, aproape niciodată nu mai reușești să o iei înapoi*.
