Ne gândim la calificările pentru Campionatul Mondial când Campionatul European a ajuns la jumate şi noi am ajuns acasă. Repede. După 3 meciuri. După 270 de minute. Nu am prins nici o emoţie în prelungiri, nu am roş fulare la 11 metri-uri şi nu ne-am urcat măcar o dată pe masă, de fericire. Fântâna de la Universitate a ajuns o legendă. Spunea legendă că suporterii Naţionalei făceau baie în fântână când echipa lor câştiga un meci mare. Noi nu am câştigat nici cu Albania, da’ păi un meci mare?!? Ok, ce facem? Păi ne uităm la Hagi în 1998 şi ne dăm palme că nu l-am ascultat. Da, da, Hagi, cel împotmolit în viu grai mai rău ca dacia 1310 la deal, cu hacuri şi parparuri. Hagi care a vorbit atât de bine atunci când l-au lăsat emoţiile şi când ştia mai bine decât o sala de jurnalişti şi 20 de mil de români că începuse sfârşitul. Care a ştiut să spună că “merităm statui în condiţiile sociale din România”. Care a cuprins viitorul în câteva minute. Pentru că ne place atât de mult prezentul încât uităm de viitor. Dar viitorul unei ţări, al unei instituţii (economice, politice sau din sport) se construieşte acum pentru rezultatele de peste 5,10, chiar 20 de ani. Sunt cifre date de istorie, aşa spun exemplele, nu e vină nimănui că lucrurile nu se mişcă peste noapte. E doar vina ta că nu bagi la cap asta şi că într-un sfert de secol nu ai crescut 5 generaţii de fotbalişti sau că nu ai făcut 5000 km de autostrada. Şi Hagi a zis-o, lucid, cerebral, vizionar. Aşa cum dădea pasele alea când i se mişcau rotiţele în cap şi picioarele pe teren cu câteva secunde înaintea tuturor. Pasaţi, centraţi, săriţi la cap cu play!