Viermii intestinali ai Simonei Halep
Orice jurnal sportiv TV din România cuprinde, obligatoriu, ultimele fraze agramate ale ultimului împiedicat de la vreo echipă de fotbal din subsolul clasamantului Ligii I, înțelepciunile unor burtoși care se dau antrenori în aceeași Ligă I și, neapărat, declarațiile cîte unui patron de mingicăreală, de preferat un patron fie fost, fie viitor pîrnăiaș. Iar Liga I, să ne înțelegem, e un fel de campionat sătesc la scara fotbalului care se joacă în Europa prin țări ca Spania, Germania, Anglia, Franța, Italia.
În afară de fanii echipelor de fotbal românești (cei mai mulți marcați încă din copilărie, nu se știe de ce, de stigmatul de a ține cu o echipă de pe la noi) și pariori, jurnalele sportive TV din România nu prea atrag alt tip de public. Pînă cînd, desigur, bravele noastre gimnaste mai iau cîte un braț de medalii sau vreun român mai impresionează lumea pe la Jocurile Olimpice. E de înțeles, deci, foamea unui public mai larg de a adera și la alt tip de model sportiv. Pe foamea asta legitimă și nu foarte des satisfăcută, acum vreo doi ani a apărut Simona Halep. Adică o tînără de 20 de ani, timidă, minionă și cu un zîmbet de șoricel. O tînără care, de nicăieri, a apărut și ne-a schimbat jurnalele de știri sportive: mai întîi cu cîte un mic turneu cîștigat, apoi cu o ascensiune spectaculoasă în clasamentul WTA, după care cu o finală la Roland Garros, o semifinală la Wimbledon, un turneu al campioanelor la care reușea să o bată pe Serena Williams.
În țara în care jucătoarele de tenis cîștigă cîte un turneu de mică importanță o dată la cîțiva ani, performanțele Simonei Halep au fost, evident, excepționale. Iar într-un WTA în care, în afară de Serena Williams (care domină autoritar clasamentul feminin de ani de zile), dinamica jucătoarelor din top 10 este nebună, Halep a devenit o vedetă. Printre alte vedete, unele cu grand slam-uri cîștigate (spre deosebire de Halep), dar ea însăși o vedetă.
În paranteză fie spus, anul trecut, cînd Wimbledon-ul era în plină desfășurare, îl vedeam pe McEnroe (pe BBC, înaintea semifinalei Halep – Bouchard) care dădea un pronostic dovedit corect: Bouchard o bate pe Halep, Bouchard vine tare din urmă, Bouchard va fi revelația lui 2015 și poate amenința chiar supremația Serenei Williams. Da, Bouchard a bătut-o pe Halep în semifinala din 2014 de la Wimbledon, dar atît. Acum, în 2015, Bouchard iese din mai toate turneele din primul tur și e posibil ca în lunile care vin să iasă și din top 10 WTA. Cu toate astea, în 2015, Halep a mai cîștigat vreo două turnee de superclasă și (da, inclusiv datorită jocului fluctuant al Mariei Sharapova) este încă pe locul 3 WTA.
Că tot vorbeam de Bouchard: nu știu ce cred canadienii despre perioada execrabilă prin care trece compatrioata lor, dar mă îndoiesc că o spulberă jurnaliștii (sportivi sau nu) canadieni. În România, însă, cîțiva homunculi (țin neapărat să-l remarc aici pe Ciutacu, cel mai meschin dintre homunculi) au găsit ocazia să-și urle frustrarea de mediocri care au performanțe doar la supt clanța patronului și la halbere și coniac – canoe (vorba glumelor clasice, da’ bune în context): v-am zis noi că Halep abia ține racheta în mînă, că e umflată de presă, că e gonflată de un patriotism de doi lei etc. etc. etc.
Păi, măi, homunculilor, Halep a plătit să apară la TV, așa cum fac patronii voștri (care stau acum să înfunde pîrnăile) pentru politicienii pe care-i susțin? Măi, meschinilor, Halep a fost dată la TV pentru că și-a arătat chiloții sau pentru că a furat din bani publici, așa cum fac cei mai mulți dintre patronii voștri? Nu, nesimțiților, Halep a devenit o vedetă pentru că, pe fapte și cifre, pe munca ei, pe efortul ei solitar, pe psihicul ei (așa labil, poate, cum s-a văzut uneori pe teren că e) v-a dat ocazia unora ca voi să vă vărsați fierea care vă sufoca. Halep v-a oferit șansa, nimenilor, să vă infiltrați în viscerele ei ca niște viermi care cresc și se lungesc din energia pe care oameni ca Simona Halep o cheltuie în fiecare zi pentru un efort cu totul inaccesibil unora ca voi.
Simona Halep nu a cerut nimănui să devină vedetă și port-drapel. Iar dacă, totuși, a oferit unor oameni bucuria să trăiască alături de ea și, astfel, presa a descoperit o vedetă, nu murdăriți această bucurie, învățați ceva din acest fenomen. Se cheamă fair play. Și e un principiu de viață, nu doar în sport.
P.S. E primul text pe care-l scriu despre Simona Halep. Pe care nu l-aș fi scris dacă nu aș fi fost agresat de multele înjurături primite nemeritat de Halep. Înjurături venite de la unii care și-au construit o carieră pe înjurături. Nu e un text în favoarea Simonei Halep, este un text în favoarea bunului-simț. Cătălin Prisăcariu
