VIDEO Zemmour, noul „buzdugan” al Europei!
Cu ramura de măslin „la chipiu” și-un slogan menit să ungă suflete – « Impossible n’est pas français » – polemistul, jurnalistul și steaua în ascensiune a extremei-drepte franceze, Eric Zemmour, și-a croit, duminică după-amiază, drum spre Palatul Élysée. Gata cu suspansul, gata cu marketingul politic pasiv!, scrie jurnalistul Laurențiu Mihu pe Universul.net .
Candidatul fără partid, cu un bazin electoral deja conturat de institutele de sondare , dar și cât se poate de pătruns de potențialul asocierii propriei imagini cu cea a generalului De Gaulle ( deși în paralel îl reabilitează pe mareșalul Pétain ), Eric Zemmour a avut parte de o lansare la apă perfect aliniată parcursului său pre-electoral: mustind de controverse.
Evenimentul nu a fost lipsit de niciun condiment: de la discursurile patriotarde ale invitaților și mai ales al lui personal, la un neobosit exercițiu de mângâiat orgoliul național, prezent sub toate formele (pe scena mare, ca și în sală; manifest, dar și subliminal); de la fezandarea candidaților cu șanse la titlul de țapi ispășitori pentru toate nenorocirile (Comisia Europeană, Statele Unite ale Americii) și până la sindromul persecuției (forțe obscure de la vârful politicii și din societate încearcă să cenzureze evenimentul și să arunce în aer o asemenea candidatură); și de la proclamarea dragostei nețărmurite pentru Franța și francezi, până la săltarea brutală a diverși participanți, francezi (printre ei, și jurnaliști), pentru păcatul probabil de a nu fi probat nivelul minim de entuziasm vizavi de candidatura și filosofia lui Eric Zemmour, în perioada premergătoare lansării, dar și în timpul ei. Universul.net a prezentat , în timp real și de la fața locului, aceste ultime aspecte.
Eric Zemmour deschide un nou capitol în istoria rasistă a Franței, scria zilele trecute New York Times , iar în aceeași notă, ceva mai devreme, France 2 îl portretiza , sec, pe challenger-ul lui Emmanuel Macron și coșmarul devenit realitate al lui Marine Le Pen: „Veni, vedi, Vichy”.
Însă Ian Buruma a avansat cu analiza și mai în profunzime: „Zemmour este un asimilaționist extrem. Nu se poate opri din a vorbi despre dragostea lui arzătoare pentru Franța. Din nou, nu este nimic neobișnuit în asta. Dar rădăcinile lui familiale printre berberi sunt un factor complicat. Atitudinile lui Zemmour nu sunt unice pentru Franța sau pentru evreii sefarzi. În Țările de Jos, de exemplu, un lucru pe care unii dintre cei mai fervenți oponenți ai imigrației musulmane îl au în comun este o istorie de familie în Indonezia, fostele Indii de Est Olandeze. Geert Wilders, liderul Partidului pentru Libertate anti-imigranți, este parțial eurasiatic. La fel sunt și alte figuri proeminente din politica de extremă dreapta olandeză, care au o obsesie pentru islam. Ierarhiile rasiale din fostele colonii erau complexe. Eurasiaticii din Indonezia, în special cei cu o educație olandeză, nu erau doar dornici să fie considerați europeni, ci se temeau să nu fie identificați ca asiatici – cu atât mai puțin musulmani. Mulți evrei algerieni erau la fel de dornici să se identifice ca francezi, iar viața printre musulmani putea duce cu ușurință la ostilitate”.
E greu de spus ce sentimente au încercat-o, duminică seară, pe Marine Le Pen, al cărei extremism e considerat diletant de către tabăra Zemmour și al cărei tată a anunțat deja că nu are rezerve să sprijine acest suflu nou și plin de prospețime , pe care polemistul îl aduce în universul ușor redundant al extremei drepte franceze. „Recucerirea a început. Recucerirea economiei, recucerirea securității, recucerirea identității, recucerirea suveranității, recucerirea țării”, sună chemarea la arme și totodată promisiunea candidatului de extrema-dreaptă.
Dar este cert că, din perspectiva politicii externe cel puțin, zorii deschiși de către Eric Zemmour, a cărui prestație generală copiază liniile mari ale show-ului de tip Trump, anunță vremuri delicate pentru coerența internă a Vestului. Nu că anti-americanismul ar fi ceva nou în anumite sfere-cheie ale societății și politicii franceze, dar operația estetică pe care i-o pregătește partida Zemmour s-ar putea solda cu cicatrici urâte pe chipul Europei. Când de pe scena de pe care a vorbit însuși Zemmour, susținătorii săi cei mai apropiați au pus semnul egal între „imperialismul” american și cel chinez, e limpede că orice versiune anterioară/tradițională de iritare franceză față de NATO și Washington are șanse să pară o copilărie, din perspectivă geopolitică.
De altfel, în spațiile largi ale „Romexpo”-ului parizian din care Eric Zemmour a anunțat duminică ceea ce părea demult a fi inevitabil – candidatura sa la prezidențialele din 2022 – a părut constant că vocile perindate la microfon sunt înghițite, ca de o gaură neagră, de vocea unificatoare a unui Dimitri Rogozin, berbecul „instituțional” al lui Putin, sau de corala media stridentă a Kremlinului, cristalizată de organele rusești de propagandă anti-Vest, Sputnik, RT
„Mondializarea este un asasin al popoarelor”, a tunat, duminică după-amiază, unul dintre vorbitorii care au făcut încălzirea masei de oameni, în așteptarea lui Zemmour (7.000 fusesră anunțați de organizatori, 13.000 a scris Le Monde că au fost, 15.000 a spus Zemmour de la tribună). Însă alternativa pe care o promite o Franță condusă de polemistul ei șef nu este încă limpede în cel măsură va fi o bucurie.
Scenariul cel mai prost pare să fi căpătat deja contururi cât o schiță. Căci, cine știe, poate că busculadele în cascadă de duminică seară, consumate deopotrivă înaintea și în timpul discursului lui Eric Zemmour, nu au fost doar manifestări plenare de testosteron politic pe propria tarla, ale unor militanți pe post de vigilante, ci o adevărată avanpremieră neagră la „unitatea” prin dezbinare pe care o prorocește, promovează și cristalizează discursul și comportamentul noului candidat și al acoliților lui.
