În România există cea mai modernă secție de terapie intensivă pentru nou-născuți din sud-estul Europei. Ea a fost construită de medici și voluntari care s-au săturat să vadă cum statul român îi condamnă la moarte pe copiii cu afecțiuni grave, scrie  Recorder.ro  în reportajul intitulat  Viața și moartea copiilor noștri .

România e țara cu cea mai mare mortalitate infantilă din Uniunea Europeană (7,6 la mie, de două ori mai mult decât media U.E.). La fiecare 6 ore, în țara asta moare un copil mai mic de un an și mulți dintre ei ar putea fi salvați dacă n-ar avea ghinionul să se nască aici, în acest loc în care viața copiilor nou-născuți e un lucru prea puțin important ca să fie inclus în strategii ministeriale și planuri de investiții. Copiii sunt niște pacienți complicați și costisitori: au nevoie de medici ultraspecializați, de aparatură medicală performantă, de condiții speciale de îngrijire. Statul român nu s-a arătat dispus să-și bată capul cu asemenea lucruri, dar nu toți dintre noi s-au arătat dispuși să accepte acest cinism amestecat cu indiferență.

Sunt oameni care au înțeles că un copil bolnav nu are timp să aștepte reformarea unui sistem și s-au pornit să facă ei ceea ce statul n-a putut face cu toate resursele sale: au renovat și au dotat săli de operație, au construit spitale, au adus specialiști din Occident să ne opereze copiii. Sunt simpli cetățeni care și-au abandonat joburile și au înființat asociații, medici care și-au depășit atribuțiile și orele de gardă, anonimi care și-au donat o parte din venituri pentru ca niște copii să aibă mai multe șanse la viață.

Fără ei, cifrele din statistici ar fi și mai dureroase decât sunt deja, dar nu despre cifre e vorba aici. În spatele cifrelor sunt copii pe care oamenii ăștia i-au salvat de la moarte, iar asta nu poate fi cuprins în cuvinte.

„Cum ai putut să suporți Cîrstoveanu?”

Suntem în camera de gardă a secției de terapie intensivă de la Marie Curie și medicul Cătălin Cîrstoveanu (50 de ani) ne arată sistemul electronic prin care poate verifica, din orice colț al lumii, starea pacienților săi. E cea mai modernă secție de terapie intensivă din Europa-Est și Cîrstoveanu se străduiește să ne explice că în spatele acelor ecrane agățate în pereți se află nu doar o tehnologie sofisticată, ci propria poveste de viață.

 

La sfârșitul anilor ’90, Cătălin Cîrstoveanu era un medic aflat la început de carieră și de depresie profesională. „Eram disperat să plec. Simțeam că nu am niciun viitor aici și că lucrurile nu se vor îmbunătăți niciodată”. Neonatologia, specializarea pe care și-o alesese, exista de puțin timp în România și asta nu însemna nimic bun: dotările erau inexistente, spitalele erau aglomerate, nou-născuții erau tratați la grămadă cu copiii mai mari. Veneam din negura comunismului și din anii în care un copil născut cu probleme de sănătate era ca și condamnat la moarte. În 1989, mortalitatea infantilă era 27 la mie!

Tot încercând să fugă, Cîrstoveanu a prins un stagiu de pregătire în America și când a ajuns acolo a constatat că avea toate motivele să fie deprimat: sistemul medical american era la ani lumină de ceea ce lăsase în România. Se lucra computerizat, cu aparatură de ultimă generație și cu saloane individuale pentru fiecare copil. După câteva luni, s-a întors în țară cu un geamantan de literatură medicală și cu mintea răvășită de speranțe și îndoieli. „Mi-am zis că trebuie să mă zbat, să fac ceva pentru copiii care se nășteau cu probleme grave și care aveau nevoie de ajutor. Uneori aveam momente de depresie, pentru că lucram în niște condiții îngrozitoare: cu pereți slinoși, cu țevi mâncate de rugină, cu tuburi pe care le refoloseam sterilizându-le în niște cuve de plastic, în WC! Acum, când mă uit la fotografiile din urmă, mă și întreb: «Cum ai putut să suporți, Cîrstoveanu?»”.

Cîrstoveanu a suportat, pentru că în mintea lui încolțise o idee mai puternică decât orice depresie: să facă o secție de terapie intensivă special pentru nou-născuți, așa cum văzuse în America. Nu era doar nebunia lui, era și recomandarea pe care medicii din Occident, care veneau în misiuni medicale la București, o făceau celor de la Spitalul Marie Curie: dacă vreți să le dați o șansă nou-născuților cu probleme, trebuie să creați o secție doar pentru ei. Nu-i puteți trata la grămadă cu copiii mai mari. Și într-o zi, Cîrstoveanu a fost chemat de directorul spitalului: „Mi-a spus «uite, avem vreo 100 și ceva de metri pătrați pe care vrem să-i dedicăm pentru o secție de neonatologie. N-ai vrea să te ocupi?». Pentru mine era ceva extraordinar, mi se părea un paradis medical că îmi oferă acei 100 de metri pătrați. Am chemat un prieten arhitect și l-am rugat să facă proiectul, părintele unui copil pe care îl tratasem s-a oferit să ajute cu amenajarea și am început să punem lucrurile în mișcare”.

La scurt timp după ce a amenajat spațiul în care urma să funcționeze secția, Cătălin Cîrstoveanu s-a trezit în fața unei duble constatări: prima era că nu prea avea aparatură medicală cu care s-o utileze. A doua era că tocmai câștigase un grant în Irlanda de Nord. Când a plecat, toți cei din spital au fost convinși că nu se va mai întoarce niciodată. „După trei luni am fost înapoi, pentru că îmi făcusem o promisiune: că merg acolo să învăț niște lucruri și mă întorc acasă să-i învăț pe ai mei să facă la fel”.

Numai că, în cele trei luni petrecute în Irlanda, Cătălin Cîrstoveanu a constatat că se poate întoarce acasă cu mult mai mult decât își pusese în cap. „Stând acolo, oamenii ăia mă întrebau: «Tu cum administrezi treaba asta acasă?». «Păi, nu prea am cu ce», le răspundeam. «Atunci ia aparatul nostru vechi». Peste o zi-două mă mai întrebau: «Incubatoare?». «Nu prea avem nici d-astea». «Noi urmează să le schimbăm, nu vrei să le iei?». «Le iau! Cum să nu le iau?». După trei luni adunasem un TIR de echipamente și consumabile. Le-am zis: «țineți-le aici până mă duc în țară și rezolv»”.

Cîrstoveanu s-a întors în țară, a făcut rost de bani și a găsit un prieten șofer dispus să meargă până Irlanda și să aducă aparatura. Statul român nu l-a ajutat cu nimic, dar a oprit TIR-ul la intrarea în țară, solicitând achitarea de taxe vamale. „A trebuit să mă iau la ceartă ca să-i conving. Le-am spus: «Eu le aduc gratis pentru spital și voi mă puneți să plătesc vamă pentru ele?»”.

Cu aparatura adusă din Irlanda, Cătălin Cîrstoveanu a pus pe picioare, la spitalul Marie Curie, prima secție de terapie intensivă pentru nou-născuți. Cele mai grave cazuri din țară ajungeau în cei 100 de metri pătrați în care doctorul Cîrstoveanu înghesuise cât mai multe incubatoare. Nu era chiar ce văzuse în America, dar uneori era suficient cât să salveze viețile unor copii cărora cei mai mulți nu le mai dădeau nicio șansă.

Omul care și-a lăsat meseria și s-a apucat să construiască spitale

Au urmat niște ani aglomerați pentru doctorul Cîrstoveanu. Când nu se lupta să țină copiii în viață, se străduia să convingă autoritățile că pentru a reduce rata mortalității e nevoie de investiții. E nevoie de neurochirurgie pediatrică, de cardio-chirurgie și de o secție de terapie intensivă mai mare. „Prin 2008 m-am supărat și le-am spus: dacă nu vreți să puneți umărul, eu vă las în urmă. Și am început să coagulez oameni care erau dispuși să ajute”. În acel an, Cătălin Cîrstoveanu l-a cunoscut pe Alex Popa, care înființase Asociația Inima Copiilor și adunase 500.000 de euro din fonduri elvețiene pentru echiparea secției de cardio-chirurgie pediatrică de la Cluj. „Cunoscându-l pe Alex mi-am dat seama câte lucruri poate să facă un ONG. Omul ăsta și-a lăsat meseria, și-a lăsat business-ul și își dedică tot timpul încercând să ajute: de la construirea de spitale până la a-i ajuta pe părinții unui copil să găsească bilete de avion atunci când trebuie să plece de urgență”.

Alex Popa e un tip înalt și bărbos, care îți povestește cum a construit o aripă de spital cu nonșalanța omului care s-a decis să-și schimbe gresia în baie: am făcut rost de bani, am căzut de acord pe proiect și în scurt timp a fost gata. Până în 2005 nu avusese nicio legătură cu lumea medicală, absolvise Facultatea de Fizică și pusese pe picioare o mică firmă de software.

Într-o zi a aflat că fratele lui a fost diagnosticat cu o malformație cardiacă și asta l-a smuls din confortul pe care și-l construise. „El avea 30 de ani, dar malformațiile sunt afecțiuni care intră în zona de acțiune a cardiochirurgilor pediatri. Așa că am început să ne interesăm unde am putea găsi un cardio-chirurg pediatru care să-l opereze”. Alex Popa a aflat atunci că în România cardio-chirurgia pediatrică e aproape inexistentă, deși în fiecare an se nasc peste 1.000 de copii cu malformații la inimă.

Fratele lui a ajuns în Italia, a fost operat și s-a făcut bine, dar Alex Popa nu s-a mai putut  întoarce la viața pe care o ducea înainte. Nu-și putea scoate din cap o întrebare al cărei răspuns l-a cutremurat: ce se întâmplă cu cei peste 1.000 de copii care se nasc, anual, în România, cu malformații cardiace? A aflat că la noi în țară se operează cel mult 400 de copii pe an (la Cluj, la Târgu-Mureș și în misiuni umanitare făcute de medicii străini), iar din cei care rămân, o mică parte ajung în străinătate. Cea mai mare parte mor cu zile în spitalele din România pentru că nu are cine și unde să-i opereze.

Așa s-a hotărât să înființeze Asociația Inima Copiilor, convins că vor mai fi și alți oameni care, atunci când vor afla despre situația dramatică a copiilor din spitale, vor fi dispuși să ajute. Dacă nu să-și lase jobul, așa cum făcuse el, măcar să doneze o mică parte din veniturile lor.

În 2009, Alex Popa și Cătălin Cîrstoveanu au decis să pună bazele unei secții de cardio-chirurgie pediatrică la Marie Curie și au demarat o campanie de donații prin Asociația Inima Copiilor. Alex Popa: „Am zis că dacă vom aduna 500.000 de euro e o adevărată minune, însă reacția oamenilor a fost peste așteptări. Am adunat mult mai mult, lumea a căpătat încredere în noi pentru că am explicat ce facem cu banii și am arătat ce și cum vrem să construim. Era pentru prima dată când cineva promitea să construiască o secție de spital. Nu să reamenajăm ceva sau să văruim, ci să facem o secție aproape de la zero”. Inima copiilor a adunat peste un milion de euro și, în 2011, a făcut cea mai modernă secție de cardio-chirurgie pediatrică din țară.

Spre finalul proiectului, Ministerul Sănătății s-a oferit să aloce un buget pentru achiziția de echipamente, apoi a avut nevoie de aproape doi ani ca să aprobe o organigramă pentru funcționarea secției.

În anii care au urmat, asociația înființată de Alex Popa a continuat să strângă bani din donații și sponsorizări și a renovat secțiile de cardiologie și neurochirurgie de la spitalul Marie Curie. Iar în 2012, s-a hotărât să-l ajute pe Cătălin Cîrstoveanu să evadeze din „paradisul medical” de 100 de metri pătrați și să construiască o aripă de spital special pentru secția de terapie-intensivă nou-născuți.

S-au investit peste două milioane de euro (o parte din donații, o parte prin participarea Fundației Vodafone) în ceea ce astăzi este cea mai modernă secție de terapie intensivă din România și din sud-estul Europei: 1600 de metri pătrați cu dotări de ultimă generație și cu 27 de rezerve individuale pentru fiecare copil. Totul a fost gata în mai puțin de un an (2012-2013), în timp ce statul român a avut nevoie de șapte ani ca să construiască o unitate de primiri urgențe, tot la spitalul Marie Curie.

Alex Popa spune că un an i se pare un termen rezonabil: „Când nu angajezi firme de la care aștepți să îți întoarcă o parte din bani, lucrurile se mișcă foarte repede. Toate secțiile pe care noi le-am construit au avut termene de finalizare foarte rapide și toate au fost donate sistemului public de sănătate, pentru că sunt făcute cu banii donați de oamenii din această țară”.

“Suntem o țară sinistrată din punct de vedere medical”

Cât de importantă e pentru România o secție de terapie-intensivă construită după cele mai înalte standarde? În primul rând trebuie spus că aici ajung cele mai grave cazuri din țară, iar în ultimii doi ani, din peste 600 de pacienți care au trecut prin această secție, 90 % au fost salvați de la moarte de echipa lui Cătălin Cîrstoveanu. Medicul spune că, pe lângă condițiile ireproșabile, e vorba și de felul în care oamenii lui își fac meseria: „Condițiile la noi sunt un pic mai speciale, avem un anumit fel de a lucra, un anumit fel de a gândi. Oameni care își doresc să trăiască din salariu și nu din plicuri strecurate în buzunar, oameni care sunt dispuși să stea peste program. Venim de dimineață și plecăm când se termină lucrurile, seara sau, uneori, a doua zi dimineața. Astea sunt principiile. Unii n-au făcut față și au plecat, alții s-au regăsit în ele și au zis „aici este locul meu“. Eu am știut să-i găsesc pe acești oameni și să coagulez un astfel de echipaj”.

În realitate, pentru oamenii din această secție programul de lucru nu are nicio relevanță pentru că nu se încheie cu adevărat niciodată. Cătălin Cîrstoveanu a implementat aici un sistem informatic conectat la camerele de supraveghere și la aparatura medicală aflată în rezervele pacienților. Camera de gardă în care își face veacul e plină de ecrane mari pe care sunt proiectate imagini cu copiii aflați în stare critică și evoluția lor. „Eu pot accesa aceste date de oriunde, prin telefonul mobil. Mă conectez cu spitalul și văd ce se întâmplă cu pacienții mei. Semne vitale, evoluție, imagini și sunet din saloanele în care se află”.

Privindu-l pe omul acesta care a salvat sute de copii de la moarte și a făcut de rușine instituțiile statului construindu-și singur secția pe care se săturase să o aștepte, ai putea crede că nu-i poate sta în cale nimic. Dar Cătălin Cîrstoveanu e conștient că, oricât de multe ar face, nu va putea rezolva de unul singur problemele unui întreg sistem medical.

În ultimii ani a lucrat la proiectul unui spital de 40.000 de metri pătrați pe care îl considera indispensabil pentru dezvoltarea medicinei pediatrice din România, dar lucrurile s-au împotmolit: „Anul trecut era totul semnat, cu finanțare BERD, dar apoi s-a schimbat Guvernul și au tăiat proiectul de pe listă. România trimite 1000 de copii anual în afara țării, cu diverse probleme medicale, cheltuind aproximativ 20 de milioane de euro. La fiecare cinci ani România îngroapă un spital pe care ar putea să-l construiască cu banii aceștia. Eu duc afară frecvent, pentru că nu-mi convine să mă uit la ei cum mor aici. E perfect moral să-i trimitem în afara țării, dar nu-i mai inteligent să construiesc spitale în care să-i pot trata la mine în țară, să nu mai fiu o țară sinistrată din punct de vedere medical în acest câmp al pediatriei? Suntem sinistrați. Noi nu putem să gestionăm singuri viața copiilor noștri, trebuie să ne ajute alții. În ziua în care cineva imaginar va spune nu mai putem să vă tratăm copiii, în ziua aia s-a terminat totul”.

 

„În ziua în care îți pierzi sensibilitatea trebuie să renunți la această meserie”

Secția de terapie intensivă de la Marie Curie are doua etaje. La parter pâlpâie viețile nou-născuților care se încăpățânează să trăiască. Par atât de fragili în incubatoarele lor și totuși atât de puternici. Privindu-i te întrebi ce-ar trebui să faci, ce-ar trebui să simți sau dacă ar trebui să spui ceva anume. Apoi, în locul acestor întrebări inutile se instalează o emoție care te copleșește.

Un etaj mai sus stau cei care au trecut de perioada critică. Doctorul Cîrstoveanu i-a salvat de la moarte, dar acum viețile lor depind de operații complicate cu care România nu-i poate ajuta (suntem o țară sinistrată în câmpul pediatriei, vă amintiți?). Acești copii rămân în spital și ani de zile, mulți dintre ei sunt aici de când s-au născut și n-au călcat niciodată în lumea de dincolo de saloanele lor. Unii o fac pentru prima oară în ziua când pleacă spre aeroport, să ia un avion spre o țară unde au mai multe șanse. De la Marie Curie se pleacă mai ales în Italia.

Cristi, un băiețel de doi ani și jumătate, se născuse fără intestin și nicio zi n-a stat în afara spitalului. Aici a învățat să meargă și să vorbească. I-a sedus pe toți cei care au ajuns aici, de la medici până la voluntari și ziariști. O fetiță de doi ani, născută cu aceeași problemă, se îndrăgostise de el. Și ea a trăit numai în spital. Acum nici nu se mai uită către asistenta care, într-o zi din acestă primăvară, l-a luat pe Cristi de mână și l-a pregătit pentru o călătorie peste hotare. Băiatul a fost dus în Italia și ultimele vești despre el erau că e bine, ca a învățat italiana și că i-a cucerit și pe medicii de acolo.

În urmă cu câteva zile, însă, Cristi a murit în spitalul din Italia după ce apucase să vadă lumea pentru prima dată. Toți îi spuneau “Zăpă”, toți l-au iubit și toți se gândesc la el ca la un înger zăpăcit. După atâția ani și după atâtea drame care le-au trecut prin fața ochilor, medicii și asistentele de la terapie-intensivă încă mai lăcrimează pentru copiii pe care îi pierd. „În ziua în care îți pierzi definitiv sensibilitatea trebuie să pleci acasă și să renunți la meseria asta. Ce altceva dacă nu asta te poate face să rămâi lângă copil când moare, ce te poate face să stai peste program, să pierzi nopți? Ce, dacă nu sensibilitatea față de niște copii aflați în suferință?”, ne spune doctorul Cîrstoveanu și ne arată către ecranele montate în camera de gardă.

De câte ori simte că-și pierde energia și motivația, stă câteva minute aici și îi privește pe părinții care stau aplecați peste incubatoare, mângâindu-și copiii. În mod paradoxal, e o imagine care te face să simți că există speranță și că, dacă sunt ajutați și mângâiați, acești copii sunt capabili să treacă peste toate problemele lor grave și să învingă moartea luptând în tăcere. În saloanele lor e liniște ca într-o biserică. Iar dincolo de pereți suntem noi, în lumea noastră strivită între oceane de zgomot și munți de indiferență. Un reportaj  Recorder.ro .

Distribuie Distribuie Comentarii