VIDEO Sucă și Nea Mărin despre: „Constituţia“ Marii Britanii şi România „republică parlamentară“
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Călin Popescu-Tăriceanu(Sucă) şi Liviu Dragnea(Nea Mărin), au făcut, marţi, în timpul discursului referitor la refuzul desemnării lui Sevil Shhaideh de către preşedinte, două erori referitoare la forma de guvernământ din România şi la normele juridice care alcătuiesc „constituţia“ Marii Britanii.
„(România - n.r.) Se numeşte republică parlamentară şi nu, de exemplu, dictatură sau monarhie autoritară. Vine monarhul şi desemnează pe cine îi place. Avem nişte reguli de democraţie“, a declarat în primă fază (Sucă)Călin Popescu-Tăriceanu, preşedinte al Senatului şi persoană cu o experienţă politică de peste 20 de ani.
„Şi în Anglia regina numeşte pe altcineva...“, a vrut să continue (Nea Mărin)Dragnea, fiind întrerupt de Tăriceanu care a subliniat că în Marea Britanie e monarhie constituţională, iar Constituţia o obligă pe regină să desemneze premierul din majoritatea formată după alegeri.
„Dacă Constituţia o poate obliga pe regină, nu ştiu de ce nu l-ar putea obliga pe preşedinte“, a completat preşedintele Senatului, aprobat de Dragnea.
Cele două erori ale şefilor Senatului şi camerei Deputaţilor sunt:
1. Potrivit articolului 1 din Constituţie, România e republică. Nu republică parlamentară. Însă, analiza arhitecturii constituţionale arată că România, prin atribuţiile acordate preşedintelui, este o republică semi-prezidenţială, potrvit studiilor constituţionaliştilor români (după cum arată Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Regimului Politic şi Constituţional din România) sau occidentali, unul dintre cei mai cunoscuţi politologi care a aprofundat subiectul fiind britanicul Robert Elgie.
2. Marea Britanie nu are nu o constituţie scrisă propriu-zisă, rolul actului fundamental fiind jucat de mai multe norme juridice cuprinse în dreptul statutar, dreptul jurisprudenţial (common law) şi obiceiul constituţional. În prima categorie se află documente care au aproape opt secole, cum e cazul „Magnei Charta Liberatatum“ (1215), la care se adaugă alte „documente constituţionale“.
