Versatil şi perseverent, actorul în vârstă de 38 de ani pare că a găsit calea de mijloc între succesul comercial, recunoaşterea profesională şi împlinirea sufletească. Într-o lume care se dezvoltă 2.0, Şerban Pavlu a înţeles că schimbarea înseamnă evoluţie şi nu se teme să abordeze atât producţii comerciale de televiziune, cât şi piese de teatru clasic . Cu toate acestea, compromisul nu-i stă în fire şi are limite stricte legate de calitate, indiferent de mediul în care îşi face meseria.

„Adevărul“: Faci teatru, film, televiziune şi reclame. Dar sunt actori cunoscuţi care se plâng de faptul că nu au proiecte, că sunt roluri puţine, mai ales în film, că e un soi de „castă“ a regizorilor care au câţiva artişti preferaţi pe care îi folosesc în toate producţiile lor. Tu ai simţit asta?

Şerban Pavlu: Nu cred nicio secundă în chestia asta. Oamenii pe care îi cunosc eu fac castinguri şi caută actori la aproape fiecare film. În pelicula „Roxanne“, de exemplu, în care am jucat eu , am dat probe o zi întreagă cu zece actriţe, unele dintre ele chemate chiar din provincie. Regizorii caută în permanenţă actori, feţe noi. Iar dacă un regizor s-a înţeles foarte bine cu un actor şi doreşte să lucreze din nou cu el, nu văd nimic de amendat în chestia asta. Dar îi înţeleg pe cei care aduc în discuţie această problemă, pe cei care-şi doresc să joace, am fost şi eu în situaţia asta. Însă ei nu expun decât o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate de adevăr e că în România nu se face prea mult film comercial, de public. Regizorii români, cei care au devenit cunoscuţi şi la noi în urma succeselor obţinute la mari festivaluri din străinătate, fac film de artă, care, din păcate, nu preocupă publicul larg. Iar de multe ori, chiar actorii care se plâng că nu-s chemaţi la castinguri şi nu joacă, nu sunt fani ai filmului de artă. Ei uită, de fapt, că urmăresc succesul lor ca actori şi nu urmăresc neapărat să facă parte dintr-o echipă care se ocupă cu lucrul artistic. Şi, să fim sinceri, în România se fac puţine filme, în România nu există staruri impuse de film, în ultimii ani.

Dar există vedete impuse de televiziune.

Da. Şi să nu facem abstracţie de faptul că, într-o proporţie din ce în ce mai mare, aceste vedete nu mai sunt actori. Sunt femei foarte frumoase care trăiesc cu bărbaţi bogaţi sau cu fotbalişti. Dar nu actori. Luminiţa Gheorghiu, care e o mare actriţă („Moartea domnului Lăzărescu“, „Poziţia copilului“ – n.r.) dacă luăm în calcul numai filmele, ca să nu mai spun de activitatea din teatru, nu e o vedetă atât de mare în viziunea publicului acesta atât de doritor de lucruri frumoase.

Un Gopo în palmares

Numele: Şerban Pavlu

Data şi locul naşterii: 29 iunie 1975, Bucureşti

Starea civilă: Este căsătorit, are o fetiţă

Studiile şi cariera: A absolvit UNATC „Ion Luca Caragiale“, în 1997, la secţia actorie, la clasa profesorului Alexandru Repan

A jucat în filme precum „Terminus paradis“, „Cea mai fericită fată din lume“, „Nunta mută“, „Roxanne“, „Câinele japonez“

A avut roluri în piese de teatru: „Bădăranii“, „Moartea unui comis voiajor“, „Turandot“

A făcut parte din echipele unor show-uri TV de comedie: „În puii mei“, „iComedy“

În 2013 a câştigat premiul Gopo pentru Cel mai bun actor într-un rol principal, pentru personajul Marius din filmul „Toată lumea din familia noastră“

Acest lucru e valabil şi în cazul tău. Cred că mai degrabă te ştie lumea de la emisiuni ca „În puii mei“, „iComedy“ , decât ca actor la Teatrul Bulandra.

Cu siguranţă aşa e, televiziunea îţi oferă expunere. Dar problema mea e alta. Câţi dintre oamenii care mă văd la televizor sau mă recunosc pe stradă drept Văru’ vor dori să vină să mă vadă şi la teatru. Sau la cinema, la un film în care joc.

De Văru’ din reclama la tocmai.ro nu mai vorbesc. Aşa te recunoaşte lumea pe stradă? Ai parte de reacţii de genul: „Uite-l pe Văru’“?

Da, da, da (râde). Reclama cu Văru’ m-a propulsat enorm. Pentru mine, însă, lucrurile stau altfel decât se văd acum. Eu am început cu teatrul, fac film - şi am avut norocul să fac film bun -, iar abia în ultimii ani m-am implicat şi în televiziune. Când intri în televiziune rişti ceva, pierzi ceva, dar şi câştigi ceva. Sper din inimă ca acest câştig să fie prezenţa unui număr mai mare de spectatori în sala de teatru sau la cinema, la filmele în care joc.

Tu ce ai pierdut când ai intrat în televiziune?

Din fericire, am început târziu chestia asta şi cred că nu mai eram aşa de uşor de „alterat“. Cred că imaginea are oarecum de suferit. În interiorul breslei apar comentarii...

Lumea judecă? Se spun lucruri precum „Uite-l pe ăla, a jucat în telenovele“?

Da, am auzit genul acesta de comentarii de la diverşi colegi. Presupun că există comentarii şi despre mine (zâmbeşte). În breasla asta părerea celorlaţi încă e importantă.

Dar un actor trebuie să fie versatil, nu?

Da, trebuie să fie versatil şi pentru că e complicat să trăieşti într-o singură direcţie. Dar eu am încercat să nu-mi bat joc de ceea ce fac, chiar şi în televiziune. Televiziunea e o latură a meseriei de actor.

Mi se pare un compromis mai mare să joc într-un spectacol prost decât să mă duc să fac televiziune. Televiziunea mi-a permis să refuz lucruri proaste în teatru şi film.

În ceea ce priveşte televiziunea, coordonata financiară e importantă?

E esenţială. Eu am încercat să fac divertisment în televiziune la un nivel la care să nu mă ruşinez, aşa cum am evitat să fac teatru de proastă calitate. Lucru de care iarăşi nu se discută niciodată. Am văzut momente bune de televiziune şi piese de teatru foarte proaste. Nu e totul în alb şi negru. Şi nu spun asta pentru că eu fac şi televiziune, ci pentru că într-adevăr am văzut multe spectacole slabe. Unele piese au o miză exclusiv financiară, cea artistică este foarte jos. Iar pentru cei care folosesc termenul „compromis“ foarte des, mi se pare un compromis mai mare să joc într-un spectacol prost decât să mă duc să fac televiziune. Televiziunea mi-a permis să refuz lucruri proaste în teatru şi film. M-a învăţat să spun şi „Nu“. Iar pentru acest lucru respect televiziunea.

Şerban Pavlu, la Gala Premiilor Gopo 2014 FOTO premiilegopo.ro

Sunt, însă, unii actori de teatru care refuză să meargă în alte direcţii ale meseriei: televiziune, film. De ce rămân „setaţi“ pe un lucru?

Cred că de frică. Au apărut în ultimii ani spaţii neconvenţionale în care au avut loc spectacole valoroase, ce au devenit repere. Nu de puţine ori am auzit actori din teatrele mari de stat care spuneau: „Nu mă duc eu, dragă, să joc printre mese, în faţa unora care beau bere. Ăsta nu e teatru, e bătaie de joc!“. Şi-atunci ne întoarcem la ce spuneam: poţi să vezi un spectacol prost, banal, într-un spaţiu convenţional, stând pe scaun, sau poţi vedea unul foarte bun, stând cu o cafea în faţă. Nu locul face valoarea spectacolului. Oamenii se ancorează în ceea ce cred ei că sunt nişte certitudini: sunt actor bun dacă sunt angajat la teatrul cutare. Nu! Eşti actor bun dacă eşti actor bun.

În ce joci acum?

Legat de film nu am niciun proiect, deocamdată. Dar joc într-un spectacol regizat de colegul meu de la teatrul Bulandra, Mihai Constantin. E o piesă contemporană rusească, se numeşte „Acum ori niciodată“ şi joc alături de nişte colegi care fac şi televiziune (râde): Gheorghe Ifrim („Las Fierbinţi“) şi Mirela Oprişor („Las Fierbinţi“). Este produs de Asociaţia Inspira, a avut premiera pe 8 martie, iar pe 10 aprilie avem o reprezentaţie la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Alături de soţia sa, Oana Matei, şi de fetiţa lor, Natalia Teodora FOTO Arhivă personală

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii