Sorina, fetița din Baia de Aramă adoptată de familia Săcărin, români stabiliți în SUA, a fost readoptată la New York de părinții ei, scrie jurnalista Ioana Ene Dogioiu pe  SpotMedia.ro .

Procedura este complet distinctă de adopția din România, este decisă de justiția americană, conform legilor din New York, și în urma ei, Sorina a căpătat certificat de naștere american, la fel ca un copil născut în SUA.

Sorina însăși ne-a arătat cu mare mândrie noul ei certificat de naștere în prima înregistrare video a fetiței din mijlocul noii sale vieți, realizată în exclusivitate de SpotMedia.ro.

”A fost el însuși adoptat de o familie care avea o fetiță și un băiețel biologici, la fel ca Sorina este mai închis la culoare decât frații lui. Erau mici, mergeau împreună la magazin și când erau întrebați dacă sunt frați, sora lui Jamie spunea că ea e adoptată. Așa face și copilul nostru cel mic, spune că el e adoptat, nu Sorina”.

Ne-a făcut cunoștință cu hamsterul și pisica ei. Are camera ei luminoasă în care se mișcă precum un argint viu, ne-a arătat cu mândrie colecția ei de măști, alese pe criterii ”fashion” .

Povestește cu mare bucurie despre școala la care merge și despre profesorii ei. ”A avut un suport extraordinar din partea profesorilor, care însă făceau în așa fel încât să nu simtă că cineva e luat separat”.

Părinții, Ramona și Gabriel, au devenit mama și tata, când a simțit ea, de când a început clasa a doua, cuvinte pe care le rostește cu tot dragul și cu o naturalețe fără de margini. La fel când spune că îi iubește. În secret e fata lui tata.

Studiază pianul, a ajuns chiar la un nivel avansat, și vioara. Din clasa a IV vrea să intre în orechestra școlii. Face gimnastică.

E un copil fericit, care zâmbește nu doar cu gura, ci mai ales cu ochii, când își povestește noua viață și experiențele. Are o singură temere, pe care a dezvăluit-o la fel de spontan.

Când a venit în SUA, Ramona a întrebat-o ce vrea să facă? ”Nimic, mi-a zis. Acum râde când își aduce aminte. Își schimba ’cariera’ în fiecare săptămână”.

”Ești fericita în America, Sorina?”, am întrebat-o. ”Da!”

Din tot trecutul întunecat pe care l-a lăsat în urma răzbate în primul rand refuzul de a vorbi românește, cu excepția câtorva cuvinte aruncate în propoziție, chiar dacă în casă se vorbește românește:

”N-am presat-o, am lăsat-o să se adapteze în ritmul ei, să preia engleza socială, de conversație, ceea ce a reușit foarte bine. Ne-a fost teama ca învățarea on line să nu o dea înapoi, era pe o pantă ascendentă deja, așa că merge la un program suplimentar după o metodă japoneză, cu niște progrese extraordinare. Graficele privind evoluția copilului sunt foarte clare.

Și s-a cunoscut la școală. Imediat ce a început clasa a III-a, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: sunt cea mai bună din clasă, ceea ce este extraordinar pentru nivelul ei de încredere”.

La fel de adevărat că ”atunci când a venit din România, vocabularul ei în românește era atât de redus încât nu reușea să povestească ce s-a întâmplat într-o zi. Îi ieșea doar o propoziție. Folosea doar 20-30 de cuvinte. Vocabularul ei în engleză este acum cu mult mai dezvoltat, dar chiar și cel în română, chiar dacă refuză să îl folosească. Și lucrăm la asta, citește cărți. Nu citise și nici nu i se citise vreo carte, nu văzuse o bibliotecă”.

Dar cel mai categoric refuz al Sorinei este să revină în România.

„Ți-ar plăcea Sorina să vii să mai vizitezi România?

Nu.

În vizită.

Nu. Eu, Eva și Adam (frații ei – n.red.) nu vrem să mergem în România. Nu vreau în România”.

Ramona este covinsa că îi va trece și vor veni totuși în vizită, dar deocamdată copilul nu vrea să audă:

”Trăiește în prezent, este conectată la tot ce i se întâmplă. Pe măsură ce va crește va trece la sentimente mai bune, o să viziteze România și o va vedea și din altă perspectivă. Deocmadata pentru ea România nu a avut prea multe de oferit și atunci are această reacție de adversitate. Sper să ajungă la sentimentele pe care le avem noi față de România”.

Dar și pentru părinți a rămas o tristețe: ”Când în sfârșit am ajuns în SUA, pe aeroport ne-au spus așa de simplu: ’bine ați venit acasă!’. Ne venea să plângem: de ce trebuie să ne spună aici bine ați venit acasă? Dar atunci am respirat”.