„Să nu mai stea o clipă. Sunt centre care te ajută, să poţi să depăşeşti. Numai că trebuie să apelezi, doar să nu mai stai în asemenea situaţii”, acesta este îndemnul unei victime a abuzului domestic pentru toate cele aflate în aceeaşi situaţie. Filmată cu spatele la cameră de către reprezentanţii Asociaţiei Anais, femeia, în vârstă de 38 de ani, povesteşte sub anonimat cum în ultimii 22 de ani a tăcut şi a înghiţit tratamentul abuziv al soţului ei, cu încercări timide de a scăpa, soldate cu eşecuri. Într-un final, conştientă de faptul că bătăile şi insultele pe care le-a îndurat atâta vreme nu au fost resimţite doar de ea, ci şi de cei doi copii ai săi, uneori chiar şi de mama ei, a cerut ajutorul poliţiei. Dar chiar şi acum, când beneficiază de ordinul de protecţie împotriva celui care i-a fost soţ şi tartor, nu poate spune că şi-a găsit liniştea. Şi asta pentru că, la fel ca multe alte victime ale abuzului din România, nu se simte păzită de executanţii legii din ţara noastră. Poate că este unul dintre motivele pentru care rezultatele unui studiu recent ne clasează pe locurile codaşe, când vine vorba de protecţia femeilor de abuz.

Femeile din România apelează la poliţie doar în urma unor incidente foarte severe, care le pun viaţa în pericol, procentul celor care recurg la o astfel de măsură fiind de 17%. Cifrele aparţin raportului Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), realizat în urma unui studiu, bazat pe interviuri cu 42.000 de femei din cele 28 de state membre. Primul studiu cu cifre concrete asupra situaţiei autohtone conturează ceea ce se ştia de mult timp: româncele nu ştiu cum să se apere, nici măcar să ceară ajutorul.

74% din femeile intervievate nu cunoşteau nicio formă de serviciu specializat la care să apeleze în caz de abuz. Şi cazurile sunt numeroase, chiar dacă este vorba numai despre cele recunoscute de înseşi victimele. 30% din femeile din România susţin că au fost afectate de violenţa fizică sau sexuală la un moment dat în viaţă după vârsta de 15 ani. Dar în spatele cifrei oficiale există un alt adevăr nespus, din teama de abuz sau de ruşine.

„A promis că nu mai face“

Mihaela Mangu este preşedintele Asociaţiei Anais , una dintre cele mai longevive asociaţii care luptă pentru apărarea drepturilor femeilor, în special, fiind cel mai des victimele abuzurilor din România. „Majoritatea beneficiarelor noastre directe si a celor care ne contacteaza doar telefonic sau prin e-mail au o experienţă a violenţei în familie ce durează de mult timp. Putem spune că un procent foarte mic (2%) al celor care ne-au contactat se aflau la prima experienţă de gen”, spune Mangu. Femeile care trec prin aşa ceva motivează pasivitatea lor în funcţie de caz.

Primul incident violent este trecut cu vederea, ele spun că «S-a întâmplat, era nervos, a promis că nu mai face», «Mă iubeşte» şi este catalogat ca fiind un moment de criză al partenerului. Dacă acest comportament se repetă sau poate devine o obişnuinţă, victima deja se conformează, găsindu-i scuze pentru orice ieşire violentă, explică directoarea asociaţiei.

Un alt paradox al acestor drame îl reprezintă copiii. Cu toate că cei mici au de suferit şi ei din cauza relaţiei nenaturale dintre mamă şi tată, chiar şi în cazurile în care nu sunt maltrataţi, mama alege să îndure chinul de dragul copiilor. Mihaela Mangu completează lista şi cu un ultim motiv: lipsa resurselor financiare şi dependenţa femeii de partenerul agresiv.

Dar peste toate caracteristicile care ţin de cultură, apartenenţa la un loc sau la un statut social, există un element care blochează orice iniţiativă: frica de ce va urma după acest pas. „Ele se gândesc la înrăutăţirea situaţiei şi la faptul că partenerul agresiv se poate răzbuna, astfel pedeapsa putând fi şi mai dureroasă decât iertarea şi supunerea”, explică Mihaela Mangu.

Prejudecată sau nu: la ţară predomină „ruşinea”

Asa cum se stie mediul rural este un mediu conservator, unde traditiile pozitive si negative se patreaza mult mai bine ca in mediile urbane. In mediile rurale familiile sunt de cele mai multe ori patriarhale, barbatul fiind cel care conduce familia si care se ocupa de bunastarea acesteia. Astfel femeia chiar si copii trebuie sa se supuna regulilor capului familiei. Oricine incalca aceste reguli este sanctionat prin aplicarea unei corectii – bataia. In mediile rurale factorii favorizanti ai violentei sunt mai frecventi saracie, alcool, boli psihice, statut social scazut, lipsa educatiei, la care se adauga accesul limitat la informatii si la servicii sociale si medicale specializate. Copii care cresc in astfel de familii pot transmite si manifesta mai departe un comportament similar, ei percep ceea ce li se intampla ca o normalitate pe care o perpetueaza in familiile ce le vor forma. Fetele care vor avea un partener violent vor ramane in relatie pentru ca asa a facut si mama ei, iar baietii vor face exact ce au vazut la tatii lor.

Ce pune capac?

Violenţa verbală şi psihologică premergătoare celei fizice contribuie extrem de mult la scăderea stimei de sine, precum şi la pierderea încrederii în forţele proprii. Aşadar, o femeie abuzată de partener nu mai judecă raţional, asumându-şi vina pentru cele întâmplate. Dar, aşa cum arată şi cifrele, o mică parte din femeile abuzate îşi fac curaj şi cer ajutor.

Momentul în care acestea cer ajutor este important pentru ele deoarece atunci se produce conştientizarea situaţiei limită în care se află, care dăunează ei, copiilor sau restului familiei şi încearcă să vadă dacă pot ieşi din situaţie şi cum, explică Mihaela Mangu.

Motivaţiile diferă de la caz la caz, dar momentul în care cer ajutor este primul pas spre încercarea de a rezolva situaţia şi primul pas dintr-un şir lung de acţiuni pe care trebuie sa le facă.

Ce rămâne de făcut?

Preşedinta Asociaţiei Anais a mai observat, de-a lungul anilor, că lipsa de informaţie poate explica numărul redus de femei care sună la poliţie. „Multe nu ştiu despre faptul că legea le apără şi că instituţiile de stat şi ONG-urile sunt de partea lor prin furnizarea de servicii specializate. Este adevărat că aceste servicii lipsesc din multe dintre regiunile ţării, însă informaţiile minimale le pot obţine doar apelând telefonic ONG-urile ca noi sau serviciile de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului care le pot direcţiona către cel mai apropiat centru specializat”, explică Mangu. Acestor motive li se adaugă şi „neîncrederea în Poliţie, în durata şi în corectitudinea cu care soluţionează cazul”.

În mai 2012, când a fost modificată şi republicată legea 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, a fost introdus ordinul de protecţie, menit să protejeze victimele pentru o perioadă de până la şase luni. Dar cu toate că se împlinesc doi ani de la modificarea legii, „încă sunt foarte multe peroane care nu cunosc drepturile pe care le au. Campaniile de informare au fost realizate cu precădere în mediile urbane şi cu o populaţie mare. În orasele mici şi în mediul rural această legea nu este cunoscută de multe ori nici de angajaţii instituţiilor cu competenţe în prevenirea şi combaterea violenţei în familie”, spune Mihaela Mungu.

„Ieşim din şcoală analfabeţi funcţionali”

Mihaela Miroiu (59 de ani), profesoară la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi recunoscută, unanim, ca fiind cea care a introdus conceptul de „feminism“ în România, nu crede că este vorba de un complex autohton al femeii din România. „Este vorba de generaţii întregi care nu au învăţat şi nu învaţă la şcoală nimic despre viaţa privată, parteneriat, dreptate şi abuz în familie şi nici despre istoria drepturilor lor. Ieşim din şcoală analfabeţi funcţionali în privinţa vieţii private şi, pe de-asupra, cu o foarte precară cultură civică şi politică. Şi femeile şi bărbaţii”, este de părere Mihaela Miroiu.

Teoreticiana vede cauza principală în atitudinea statului vizavi de astfel de situaţii. „Nu doar femeile trebuie să fie conştiente de drepturile lor, ci şi bărbaţii deopotrivă. Cauza principală, după părerea mea, este una politică. Educaţia pentru viaţa privată nici măcar nu este inclusă în Legea Educaţiei. Programele şi manualele nu ne învaţă să fim soţi, părinţi, vecini, prieteni, nici cum să ne descurcăm în viaţa de zi cu zi. Scopurile şi mijloacele educaţiei sunt complet inversate. De asta răspunde Ministerul Educaţiei, deci statul. De lipsa campaniilor de informare la nivelul satelor, comunelor, oraşelor mici, dar şi al celor mari, răspund autorităţile locale, deci statul. De lipsa investiţiilor în apărarea membrilor familiei, de colocatarii lor răspunde tot statul. Acesta din urmă nu dă doi bani pe victimele violenţei din casă, însă dă bani pe violenţa din afara casei (poliţie, jandarmi) şi pe potenţiala agresiune externă: armata. Concepţia noastră despre securitatea individului se opreşte la uşa casei, în ciuda legii”, spune Mihaela Miroiu.

O campanie masivă de informare ar avea efecte benefice în ceea ce priveşte cazurile de abuz din România.

Ca să scădem semnificativ măcelul sălbatic din spaţiul «domestic» şi să ajutăm victimele să reacţioneze la prima violenţă avem nevoie de: bugetarea substanţială pentru aplicarea legii apărării de violenţa în familie (cu accent pe apărare), educaţie pentru viaţa privată şi drepturi în şcoală, campanii mediatice sistematice. sprijinul bisericilor şi al comunităţilor de enoriaşi, salarii decente, suficiente pentru autosupravieţuire şi ajutor substanţial pentru familiile cu un singur părinte, schematizează academiciana.

Ce spune legea?

Primul lucru pe care Mihaela Mangu îl face cu femeile venite la Asociaţia Anais este să le înveţe care le sunt drepturile. „În România, victimele violenţei în familie se pot adresa poliţiei în vederea formulării unei plângeri penale împotriva agresorului pentru actele de violenţă săvârşite împotriva ei şi a altor membri ai familiei, se pot adresa Institutului de Medicină Legală în vederea eliberării unui certificat medico-legal care să ateste leziunile suferite în urma agresiunilor, dar şi la orice unitate spitalicească, la serviciul de Urgenţă, se pot adresa Direcţiilor de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului în vederea solicitării de sprijin şi informare socială, juridică şi psihologică”, spune aceasta.

La serviciul de Asistenţă Socială victima poate solicita adăpost şi poate face o sesizare împotriva partenerului agresiv cu privire la tratamentele violente aplicate minorilor sau cu privire la comportamentele neadecvate manifestate în faţa copilului (gesturi cu tentă sexuală, limbaj vulgar, consum execsiv de alcool etc).

Victima se poate adresa ONG-urilor care au atribuţii şi oferă servicii sociale acestei categorii de persoane. Este bine ca să ştie că formularea de plângeri penale împotriva agresorului şi prezentarea la o unitate spitalicească sau la Serviciul de Medicina Legala (dacă este vorba de agresiune fizică) sunt obligatorii.

Victimele au suport legislativ atât legea penală, cât şi cea civilă.
În materie de civil, legea specială ce reglementează prevenirea şi combaterea violenţei în familie este legea Nr. 217/2003 republicată. Prin cea menţionată, sunt conferite victimelor violenţei în familie următoarele drepturi:
la respectarea personalităţii, demnităţii şi a vieţii sale private;
la informarea cu privire la exercitarea drepturilor sale;
la protecţie specială, adecvată situaţiei şi nevoilor sale;
la servicii de consiliere, reabilitare, reintegrare socială, precum şi la asistenţă medicală gratuită, în condiţiile prezenţei legi;
la consiliere şi asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

Tot prin aceeaşi lege, victimele violenţei în familie au la îndemână posibilitatea de a solicita un instrument de protecţie numit ordin de protecţie. Acesta:

se emite la cererea victimei de către instanţa de judecată;
se emite în regim de urgenţă;
este scutit de taxa de timbre;
se emite pe o durată de maximum 6 luni;
este executoriu şi se pune în aplicare de îndată de către organele de poliţie;
dacă pericolul persistă, victimă poate solicita un nou ordin de protecţie.

În vederea solicitării unui asemenea instrument de protecţie, sfătuim că persoanele ce se confruntă cu violenţă, cu cazuri de agresiune fizică/ psihică, verbală/ socială/ economică şi/sau spirituală să înţeleagă care este importanţa dovezilor pentru instanţa de judecată care va judeca cererea privind emiterea ordinului de protecţie.

Este în sarcină victimei să demonstreze veridicitatea violenţelor la care a fost supusă pentru ca instanţa de judecată să admită cererea de emitere a ordinului de protecţie. Astfel victima este bine:

Să noteze actele de violentă, mai ales verbală, şi ameninţările şi să le dateze;
Să efectueze un examen medical şi să păstreze documentele medicale în care au fost consemnate constatări cu privire la agresiuni fizice;
Să fotografieze consecinţele actelor de violenţă: hematoame, răni, urme de sânge, distrugeri de bunuri etc;
Să păstreze înregistrări audio/video, mesaje transmise sub orice formă;
Să identifice martori care au asistat la acte de violentă;
Să formuleze plângere penală împotriva agresorului.

Totodată victimă va motiva cererea prin descrierea tuturor actelor de violenţă şi prin indicarea probelor în dovedirea respectivelor acte de violenţă, iar cererea pentru emiterea ordinului de protecţie care se va depune la judecătoria de pe rază domiciliului victimei trebuie însoţită de toate probele pe care victima le deţine pentru dovedirea actelor de violenţă.

Dacă agresorul încalcă ordinul de protecţie şi, implicit, hotărârea judecătorească, fapta să constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an. În caz de condamnare, nu se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

„A început să mă lovească după căsătorie“

„Coşmarul a început când am rămas însărcinată“

„Timp de 22 de ani a fost violent“

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii