VIDEO CM -1990 România a revenit în elită, după ce acoliţii lui Ceauşescu au vrut să desfiinţeze Steaua şi Dinamo
Ediţia din 1990 a Campionatului Mondial a fost printre cele mai urâte din istorie, din cauza tacticizării obsesive a meciurilor. Pentru România a fost însă una dintre cele mai frumoase. Asta deoarece, după 20 de ani, “tricolorii” reveneau la “masa bogaţilor”, imediat după ce ţara a scăpat de regimul comunist impus de Ceauşescu. Calificarea s-a obţinut însă în timpul dictaturii şi n-a fost deloc o misiune uşoară.
După ce România a ratat prezenţa la Euro 1988, Emeric Ienei, care-i luase locul lui Mircea Lucescu pe bancă a decis să schimbe din temelii echipa. Cea mai grea decizie a fost renunţarea la Boloni, veteranul şi căpitanul echipei, care ajunsese la 35 de ani şi evolua în Belgia, la Racing Jet Bruxelles. Nea Imi l-a trecut pe linie moartă şi i-a dat credit în faţa apărării lui Gică Popescu. Apoi, l-a titularizat pe Sabău, l-a trecut pe Rotariu fundaş stânga în locul lui Ungureanu şi l-a aşezat pe Hagi în spatele cuplului Lăcătuş- Cămătaru. Cu excepţia lui Gică Popescu, de la Universitatea Craiova, naţionala era compusă exclusiv din fotbalişti de la Steaua (Lung, Iovan, Belodedici, Rotariu, Hagi, Lăcătuş) şi Dinamo (Andone, Mateuţ, Sabău, Cămătaru) inclusiv la nivel de rezerve (Stelea, Bumbescu, Rednic, Klein, Vaişcovici).
Calificare demarată la Sofia
Cu această echipă s-a pornit campania de calificare, iar toamna avea să ne aducă două victorii: 3-1 la Sofia, cu Bulgaria (goluri Cămătaru -2, Mateuţ), şi 3-0, acasă, cu Grecia (goluri Mateuţ, Hagi, Sabău). În iarnă Belodedici a fugit din ţară, iar Andone a arătat posteriorul familiei Ceauşescu, fiind suspendat, astfel că echipa s-a dezechilibrat puţin. În locul lor au intrat Bumbescu şi Rednic, iar în lot au apărut Lupescu şi Ilie Dumitrescu. România a remizat 0-0, la Atena, cu grecii, şi a bătut acasă, 1-0 Bulgaria (gol Gică Popescu).
S-a intrat în toamnă cu un avantaj de un punct faţă de Danemarca, iar meciurile directe cu “vikingii” trebuiau să decidă calificarea. Între timp, plecase din ţară şi Cămătaru, la Charleroi. La Copenhaga, danezii ne-au dat cu terenul în cap, 3-0, însă România a făcut un meci memorabil la Bucureşti, câştigând cu 3-1 (goluri Balint 2, Sabău), răsturnând orice pronostic şi dând o palmă celor care propuseseră ca după înfrângerea din Danemarca, Steaua şi Dinamo să fie desfiinţate. “Singurul care ne-a apărat a fost Valentin Ceauşescu. El ne-a spus să fim calmi şi a insistat ca echipa să aibă linişte”, a povestit Emeric Ienei.
Calificarea după 20 de ani la un turneu final a fost urmată la scurt timp de Revoluţie, iar porţile ţării s-au deschis către Occident. “Tricolorii” erau priviţi cu multă simpatie şi în ianuarie naţionala a fost invitată să joace un amical cu Olympique Marseille, primul meci al României libere. Tragerea la sorţi a grupei pentru turneul final nu ne ajutase însă cu nimic. Am căzut în grupă cu Argentina (campioana mondială), URSS (vice-campioana europeană) şi Camerun (campioana Africii). Din nou o grupă a “morţii”, precum cea din 1970.
Dan Petrescu şi Iovan s-au accidentat
Lucrurile n-au mers deloc bine înaintea turneului final pentru echipa lui Ienei. Dan Petrescu şi Iovan, soluţiile ca fundaş dreapta, s-au accidentat şi n-au mai putut face parte din lot, iar lui Belodedici îi era frică să vină în ţară şi a refuzat convocarea. În aceste condiţii, în lotul de 22 de jucători a apărut Adrian Popescu, de la Universitatea Craiova, alături de alţi doi olteni, Gică Popescu şi Săndoi. Restul jucătorilor au fost de la Steaua şi Dinamo, plus Liliac, de la Petrolul, şi un stranier, Cămătaru, de la Charleroi.
Pe 9 iunie 1990, România juca primul meci de la CM, pe stadionul din Bari, contra Uniunii Sovietice. A fost 2-0 pentru “tricolori”, două goluri Lăcătuş, în poarta legendarului Dasaev, cel mai bun portar al lumii la acel moment, unul dintr-un penalty, ce-i drept inexistent, la un henţ mutat de arbitru în careu. Surpriză mare, deoarece sovieticii erau socotiţi net favoriţi, ba chiar îndreptăţiţi să emită pretenţii la titlul mondial. “Tricolorii” au jucat şi fără Hagi, suspendat după roşul încasat în returul cu Danemarca, în locul căruia Ienei l-a titularizat pe dinamovistul Daniel Timofte. Fundaş dreapta a apărut Rednic, care nu mai jucase pe acest post din 1985, de când la naţională a apărut Iovan.
Bucuria debutului favorabil a fost stricată cinci zile mai târziu de Camerun şi de Roger Milla. “Bunicul” turneului final, avea 38 de ani atunci, a marcat de două ori, prima dată după ce l-a dărâmat pe Andone la un duel aerian. Balint a redus din diferenţă, pentru 2-1, dar soarta calificării atârna de ultimul meci, cel cu Argentina, care în primul meci pierduse şi ea contra Camerunului. România trebuia să nu piardă, ca să meargă mai departe. Ceea ce s-a şi întâmplat, la Napoli, chiar în fieful lui Maradona. Monzon a deschis scorul în minutul 63, dar Balint a egalat cinci minute mai târziu. Ienei îl titularizase pe acesta, după ce în primele partide mizase pe Răducioiu, care jucase însă slab.
Rotariu, paznicul lui Maradona
Duelul meciului a fost însă cel dintre Maradona şi Hagi, chiar dacă paznicul lui Diego s-a numit Rotariu. Roti (foto jos, alături de sabău, într-un duel cu Maradona) l-a ţinut din scurt pe argentinian, chiar cu ajutorul unor faulturi, dar a mărturisit că a avut emoţii mari înaintea meciului. “N-am dormit toată noaptea. Când m-a întrebat nea Imi dacă pot să-l ţin pe Maradona am zis ca pot mai mult de ruşine. M-am descurcat. El era vedetă, era nervos că nu putea să mişte, comenta întruna, mă înjura. Eu nu l-am băgat în seamă, mi-a văzut de joc. La final am vrut să fac schimb de tricouri, însă m-a refuzat. L-a aruncat în iarbă pe al meu. Să fie sănătos, important e că ne-am calificat”, a rememorat Rotariu. Dacă Maradona n-a fost în apele lui, Hagi a făcut un meci bun, după ce contra Camerunului jucase slab şi fusese scos de pe teren în minutul 55. România şi Argentina s-au calificat împreună, dar noi având avantajul golului din meciul cu Camerun am prins locul doi şi un adversar teoretic mai accesibil, Irlanda. Argentina urma să joace contra Braziliei.
Pentru prima dată în istorie, România ieşea din grupe, performanţă totuşi remarcabilă. Curmată însă după jocul din optimi cu Irlanda, o debutantă la CM, dar care avea o generaţie bună, calificată şi la Euro 1998. După trei meciuri în sudul Italiei, “tricolorii” s-au mutat la Genova, în nord. Irlanda trecuse de grupe cu trei egaluri, cu Anglia, Olanda şi Egipt. Şi tot un egal, contra noastră, a propulsat-o în sferturi. A fost 0-0 în timpul regulamentar, un meci destul de urât. Emeric Ienei, un tehnician recunoscut pentru eleganţa şi corectitudinea sa, a comis una dintre cele mai urâte greşeli ale carierei sale.
Lăcătuş era suspendat însă chiar şi aşa, Rodion Cămătaru a fost ţinut pe bancă tot meciul, deşi era singurul care se putea bate în duelurile aeriene cu masivii fundaşi irlandezi. Ienei a jucat cu Balint şi Răducioiu, inexistenţi pe teren, şi nu i-a oferit nici măcar un minut lui Cami (foto jos), care la 32 de ani avea o experienţă uriaşă şi marcase 20 de goluri pentru naţională. “Am un mare regret că n-am jucat deloc la Mondiale, mai ales că am contribuit şi eu la calificare, cu cinci meciuri din şase, şi două goluri”, a spus Cămătaru, un excelent fotbalist la duelurile aeriene. "Am mizat pe Balint şi pe Răducioiu pentru că erau jucători mai rapizi şi am crezut că aşa putem desface apărarea irlandezilor", a explicat Ienei. Au existat însă zvonuri, conform cărora nefolosirea lui Cami ar fi fost dictată şi de faptul că el nu făcea partae din rândul fotbaliştilor care trebuiau să fie remarcaţi pentru a fi vânduţi în străinătate, întrucât el era trecut de 30 de ani şi era deja legitimat afară.
România şi Irlanda s-au anihilat reciproc până în minutul 120, aşa că loteria penaltyurilor a decis sfert finalista. În vreme ce irlandezii au transformat cinci din cinci lovituri, După Hagi, Lupu, Rotariu şi Lupescu, a venit rândul lui Daniel Timofte, care a tras slab şi Pat Bonner a apărat. Aventura “tricoloră” s-a terminat brusc şi cu un gust uşor amar, lăsând tuturor senzaţia că se putea mai mult. Dacă trecea de Irlanda, în sferturi România ar fi dat piept cu ţara gazdă, Italia lui Vialli, Giannini, Zenga şi Donadoni, şi ar fi trebuit să se descurce din nou fără Hagi, care primise două cartonaşe galbene.
Germania, la a treia coroană mondială
Italia a obţinut găzduirea turneului final, la congresul FIFA din 1984, când a luat faţa URSS la votul final. A contat şi faptul că sovieticii hotărăseră să boicoteze Olimpiada din acelaşi an, de la Los Angeles, astfel că Italia devenea a doua ţară, după Mexic, care urma să organizeze de două ori turneul final (o mai făcuse în 1934). Calificările, la care s-au înscris 116 echipe, n-au fost lipsite de surprize. Franţa, Portugalia, Polonia şi Ungaria, care fuseseră în 1986, nu s-au mai calificat.
Italienii au pregătit cum se cuvine turneul final, cu 12 oraşe, care aveau stadioanele puse la punct. Din punct de vedere al meciurilor, Italia 90 n-a fost un turneu spectaculos. Ba din contră. S-a jucat închis şi s-au dat goluri puţine. Irlanda a ajuns în sferturi, dar a marcat doar 2 goluri în 5 partide. Argentina a acces până în finală cu doar 5 goluri înscrise. Tacticizarea excesivă impusă de antrenori a determinat FIFA, ca din 1994 să se aplice regula celor trei puncte la victorie şi să interzică portarilor să ia mingea în mână la pasele date de coechipieri cu piciorul.
Câştigătoarea turneului a fost naţionala Germaniei, care a devenit pentru a treia oară campionă mondială (după 1954 şi 1974), egalând performanţele Brazilei (1958, 1962,1970) şi Italiei (1934,1938,1982). Selecţionerul ei, Franz Beckenbauer a fost primul personaj care a triumfat atât ca jucător cât şi ca antrenor la CM. Germania anilor 1990 era clădită pe umerii tripletei de la Inter Milano, Mattheus-Klinsman- Brehme, lângă care îşi făcuseră loc, printre alţii, Kohler, Berthold, Voller, Reuter, plus Littbarski, aflat la al treilea Mondial.
Nemţii n-au avut un parcurs uşor. Au trecut în optimi de Olanda, campioana europeană, meci în care Voller şi Rijkaard (foto sus) s-au scuipat reciproc şi au fost eliminaţi, în sferturi de Cehoslovacia şi în semifinale de Anglia, la penaltyuri. Liderul englezilor la acea vreme, Gary Lineker, golgheter al CM din 1986, a dat o declaraţie istorică după eliminarea echipei sale: „Fotbalul e un joc frumos, în care 22 de fotbalişti aleargă după mine, iar la final câştigă mereu nemţii”.
În ultimul act al competiţiei, Germania a întâlnit Argentina, în reeditarea finalei din 1986, însă de data aceasta n-au mai câştigat sud-americanii. Breehme a marcat golul victoriei, dintr-un penalty destul de uşor acordat, cu cinci minute înaintea finalului. Maradona nu şi-a mai putut conduce echipa spre victorie, poate şi pentru că nu l-a avut alături în finală pe principalul marcator, Caniggia, suspendat.
Revelaţia Camerun şi surpriza Milla
Cea mai frumoasă surpriză a fost naţionala Camerunului, care a reuşit să ajungă până în sferturi şi puţin a lipsit ca ea să treacă în semifinale, pierzând în prelungiri cu Anglia, echipă pe care o condusese cu 2-1 până în minutul 83. Liderul „leilor neîmblânziţi” a fost Roger Milla, bătrânul atacant care-şi celebra golurile dansând din buric la marginea terenului. În 1987, Milla s-a retras de la naţională, dar a acceptat să se întoarcă în 1990, după a primit un telefon de la preşedintelui ţării sale, care l-a rugat să participe la CM. El plecase de un an din Europa şi juca în Insulele Reunion, unde-şi pregătise o pensionare liniştită. La turneul final a înscris patru goluri, în condiţiile în care n-a jucat niciun meci titular, iar această experienţă fericită l-a determinat să joace şi la CM din 1994, când avea 42 de ani.
Toto Schilacci, golgheter şi atât
Cel mai bun marcator al competiţiei a fost Salvatore Schilacci, care a marcat şase goluri. Vârful lui Juventus a început turneul rezervă dar l-a terminat furibund şi a devenit golgheter după ce Baggio i-a dat şansa de a executa un penalty, în minutul 86, al finalei mici, cu Anglia. Toto, cum era poreclit el, s-a stins repede în fotbal, retrăgîndu-se la 33 de ani, de la un club din Japonia. El a jucat la naţională 16 meciuri şi a dat 7 goluri, dintre care 6 au fost la CM din 1990.
Chiar dacă n-a fost foarte spectaculos, Mondialul din Italia a avut cîteva lucruri care au intrat în istorie. Columbia a venit cu portarul pletos Rene Higuita, obşnuit să facă spectacol pe linia porţii, dar care în meciul contra Camerunului a pierdut mingea când a vrut să-l dribleze pe Milla şi a ieşit gol. A fost singurul Mondial la care a evoluat tripleta de aur a lui Milan şi a Olandei, formată din Gullit- Rijkaard-Van Basten, brazilienii, eliminaţi în optimi de Argentina lansau cuplul Romario - Bebeto, care luase argintul la JO de la Seul din 1988 şi urma să câştige titlul mondial în 1994. Cehoslovacia a propus un golgheter autentic, pe Thoms Skuhravy, autor a cinci goluri, debutanta Costa Rica a trecut de grupe după ce a bătut Suedia şi Scoţia, iar Egipt a ţinut în şah Olanda.
Târgul de la Telese Terme
România a ales să-şi stabilească cartierul general din italia, la Telese Terme, în sudul Italiei, undeva între Napoli şi Bari. Baza „tricolorilor” a devenit în scurt timp un adevărat târg de jucători, deoarece românii avuseseră interzis până atunci în străinătate. Tineri şi talentaţi ai noştrii au intrat imediat pe mânile impresarilor care roiau în jurul echipei. Cel mai important era Dan Alban, un fost personaj din lumea interlopă fugit în Germania, în anii 1970. Alban, decedat în 1991 într-un accident rutier, este fostul soţ al actualei soţii a lui Mircea Sandu. Prin intermediul lui au plecat cei mai mulţi fotbalişti în străinătatea, mâna sa dreaptă la transferuri fiind Ioan Becali, cel care i-a şi preluat afacerile din acest domeniu.
În cantonamentul naţionalei se învârteau însă tot felul de personaje. Mircea Lucescu, care urma să antreneze Pisa, vroia români la echipă, Cornel Dinu, numit secretar la Ministerul Sportului, încerca şi el să-i orienteze pe fotbalişti în anumite direcţii, toată lumea căuta să obţină ceva de urma vânzării fotbaliştilor. Doar Hagi şi Rotariu semnaseră cu Real Madrid, respectiv Galatasaray, înaintea turneului final, restul fotbaliştilor disponibili pentru transferuri. Ofertele puse pe masă, promisiunile şi perspectiva unor câştiguri halucinante pentru nişte tineri fotbalişti i-au ameţit pe unii. Gică Popescu a povestit că a avut contracte de la Real Madrid, Liverpool şi Juventus, dar că a ales în cele din urmă PSV Eindhoven, deoarece îi oferea bani mai mulţi.
Aproape toţi fotbaliştii au avut oferte. Lăcătuş a semnat cu Fiorentina, Lupescu a plecat la Leverkrusen, Klein la Uerdingen, Lung la Logrones, Balint la Burgos, Mateuţ la Zaragoza, Sabău spre Feyenoord, Andone la Elche, Rednic la Bursaspor. N-au fost transferuri chiar spectaculoase, din punct de vedere al numelor echipelor, dar probabil echipele s-au ales şi în funcţie de comisioane.
Dincolo de transferuri, Mondialul din Italia a însemnat însă întoarcerea României în fotbalul mare şi primul rezultat bun al „Generaţiei de Aur”, care avea să explodeze peste patru ani în SUA.
După cinci ediţii consecutive ale Cupei Mondiale în care am avut arbitri la turneul final, în 1990 niciun arbitru din România n-a mai fost chemat să oficieze la competiţie
Perioada turneului: 8 iunie – 8 iulie
Echipe participante: RFG, Argentina, Italia, Anglia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Camerun, Irlanda, Brazilia, Spania, Belgia, Costa Rica, România, Columbia, Olanda, Uruguay, URSS, Scoţia, Austria, Egipt, Suedia, Coreea de Sud, SUA, Emiratele Arabe Unite (în ordinea clasării finale)
Finala mare: RFG – Argentina 1-0
Finala mică: Italia – Anglia 2-1
Meciuri: 52
Goluri: 115 (media 2,2 pe meci)
Asistenţă: 2.516.215 (media 48.388 pe meci)
Golgheter: Salvatore Schillaci (Italia) 6 goluri
Citeşte tot din Istoria Cupei Mondiale
Sursa: adevarul.ro
