VIDEO - CM 1986: "Eu am pus capul, Dumnezeu puţin mâna" Explicaţia celui mai frumos gol marcat neregulamentar
Diego Armando Maradona s-a născut la 30 octombrie 1960, într-un spital din Lanus, provincia Buenos Aires, şi a fost primul băiat al unei familii sărace, care mai avea trei fete şi urma să mai aibă încă doi băieţi. Atât mama cât şi tatăl lui Diego avuseseră copilării dificile, fiind recunoscuţi doar de unul dintre părinţi. Din cauza acestor încrengături, despre Maradona se spune că are origini italiene, spaniole, croate, dar şi pur argentiniene.
Micul Diego a fost reperat de un antrenor care căuta talente prin cartierele sărace ale Buenos Airesului şi, la opt ani, l-a chemat la antrenamentele echipei „Los Cebollitas” (n.r. Cepele mici), care aparţinea de gruparea Argentinos Juniors. Primul său tehnician a povestit că nu l-a crezut pe Diego că ar avea opt ani şi i-a cerut să aducă un act care să dovedească asta. „Arăta ca un copil, dar lovea mingea ca un adult”, a dezvăluit Francisco Cornejo, omul care l-a descoperit pe Maradona. Datorită talentului său remarcabil, Maradona a fost legitimat imediat. Era şi copil de mingi şi la meciurile echipei mari, unde ridica tribunele în picioare, în pauze, atunci când aresta mingea la miuţe şi apoi jongla cu ea fără ca cineva să i-o poată lua.
Deşi lumea fotbalului îl asociază adesea pe Maradona cu Boca Juniors, fostul fotbalist e un produs 100 % al lui Argentinos Juniors. Acolo a debutat la seniori, când avea 16 ani şi zece zile şi tot de acolo a jucat la naţională, la 16 ani şi patru luni. Între 1976 şi 1981, Maradona a jucat 166 de meciuri pentru Argentinos şi a marcat 116 goluri. Boca a plătit pentru el 1,5 milioane de dolari pentru el, dar l-a dat un an mai târziu pentru 7,6 milioane de dolari la FC Barcelona.
Până la Mondialul din 1986, Maradona îşi pusese amprenta asupra naţionalei Argentinei. Competiţia din Mexic l-a prins la maturitate, dar cu o sete aprigă de succese. În 1978 el fusese în lotul „pumelor”, însă antrenorul Luis Menotti a renunţat al el deoarece n-a putut trece decât 23 de jucători pe listă, iar Diego era mezinul lotului. Argentina a câştigat titlul mondial fără el, dar nu şi l-a putut apăra patru ani mai târziu, cu el în rol principal. În Spania 1982, Maradona era încă necopt. Talentat, dar incapabil de a face diferenţa în totalitate. Din acest motiv, Argentina a clacat în grupa pentru semifinale, pierzând cu Italia şi Brazilia. Fotbalistul de numai 1,65 metri, poreclit „Butoiaşul Atomic” şi-a luat însă revanşa în 1986, când a fost protagonistul celui mai bun Mondial făcut vreodată de un jucător de fotbal. Lui Diego i-a lipsit doar titlul de golgheter, dar chiar şi aşa a fost omul numărul 1 şi i-a aruncat lui Pele mănuşa în privinţa problemei celui mai mare fotbalist din istoria fotbalului.
Rivalitate sportivă dar şi politică
Argentina a căzut în grupă cu Bulgaria, Italia şi Coreea de Sud şi n-a avut probleme să treacă în optimi. 3-1 contra Coreei, 1-1 cu Italia şi 2-0 cu Bulgaria. Maradona a marcat doar golul remizei cu Italia, însă echipa sa a terminat pe primul loc, deoarece italienii s-au încurcat cu bulgarii, scor 1-1. În optimi a urmat Uruguayul, 1-0, gol Pasculli. Apoi a venit meciul cu Anglia, un meci încărcat de tensiuni politice şi nu numai. Rivalitatea dintre Anglia şi Argentina şi-a scos pentru prima dată colţii în 1966, când la CM, cele două echipe s-au întâlnit tot în sferturi. Argentinienii aveau un joc dur, iar căpitanul lor Antonio Rattin a fost eliminat. La ieşirea de pe teren, el a călcat ostentativ pe covorul regal, aflat la marginea gazonului, atrăgându-şi oprobiul publicului şi smulgându-i lui Sir Alf Ramsey, selecţionerul britanicilor, remarca: „Animalule!” În 1982 între cele două ţări a izbucnit războiul Malvinelor, după ce generalul Leopoldo Galtieri, cel care conducea Argentina, în acel moment, a crezut de cuviinţă că-şi poate ridica popularitatea invadând insulele care aparţineau Marii Britanii. A rezultat un război în care au murit 258 de englezi şi 625 de argentinieni, dar insulele şi-au păstrat proprietarul.
În aceste condiţii, cu răni încă deschise, Argentina şi Anglia s-au înfruntat la 22 iunie 1986, pe stadionul „Azteca” din Mexico City, în faţa a 115.000 de spectatori. Eroul meciului a fost Maradona, care a reuşit o „dublă” intrată în istorie. În minutul 51, el a reluat cu mâna în poartă o minge centrată de pe dreapta. Henţ clar, procedeu de handbal-baschet. Englezii au rămas înmărmuriţi, dar asistentul Ali Bin Nasser, din Tunisia, s-a îndreptat spre centrul terenului, indicând gol valabil. Reluările difuzate chiar pe stadion au arătat evidenţa henţului, dar eroarea fusese deja comisă. Întrebat la final, dacă a lovit mingea cu mâna, Maradona a răspuns: „Puţin cu capul, puţin cu mâna lui Dumnezeu!”. Ulterior el a recunoscut henţul, mărturisind că a fost mereu conştient că a dat gol cu mâna, ceea ce i-a prilejuit lui Bobby Robson să spună că, de fapt, „a fost mâna unui ticălos!”.
Peste patru minute însă, Maradona a marcat „Golul secolului”, aşa cum votat în 2002. A luat mingea din jumătatea proprie şi a făcut o cursă de 60 de metri, driblând cinci adversari şi pe portarul Shilton (foto jos). Gary Lineker a redus din handicap, dar chiar dacă Anglia a atacat în valuri pe final, soarta partidei fusese pecetluită.
Argentina a mers în semifinale, Anglia acasă. Descătuşată, echipe lui Maradona a trecut la pas de Belgia, cu două goluri ale decarului său şi a a ajuns în finală în faţa Germaniei Federale. Ca şi în 1982, nemţii au ieşit istoviţi din semifinale cu Franţa, câştigată cu 2-0, şi n-au mai putut ţine pasul cu Argentina, deşi au revenit de la 0-2 la 2-2, în repriza secundă. Jorge Burruchaga a marcat golul victoriei în minutul 83, ridicând Argentina la rangul de invingătoare. „În 1986, noi am avut una dintre cele mai slabe echipe din istorie, dar totuşi am învins”, a povestit Maradona peste ani. „El Pibe Doro”. Argentina n-avea o echipă chiar aşa de slabă, dar ce-i drept, în afara lui Maradona şi parţial, Valdano şi Burruchaga, ceilalţi, adică Olarticoechea, Batista, Giusti, Brown, Cuciuffo, Ruggeri sau Borghi nu străluceau în nicio lumină. Formau însă un grup puternic, condus de pe bancă de Carlos Bilardo şi, din teren, de unicul Diego Armando Maradona.
După CM din 1982, în România nu s-a transmis la televizor nici CM din 1986
Lineker a ieşit golgheter
Dacă Maradona a primit trofeul de cel mai bun jucător al turneului, Gary Lineker a plecat acasă cu cel de golgheter. El a punctat de şase ori, în doar trei meciuri. Hatt-trick cu Polonia, o dublă cu Paraguay şi un gol contra Argentinei. Lineker, fost atacant la Everton, Barcelona şi Tottenham a jucat şi la CM din 1990, unde a punctat de patru ori. Cu 48 de goluri în 80 de meciuri, el este al doilea golgheter din istoria naţionalei Angliei, după Bobby Charlton, care a marcat 49 de goluri, în 106 partide.
Columbia a trimis Mondialul în Mexic
Povestea Cupei Mondiale din Mexic nu s-a putut scrie fără Maradona. Istoria consemnează însă şi alte lucruri. Cum ar faptul că Mexicul a primit cadou organizarea acestui turneu final, deoarece Columbia, gazda iniţială era frământată de o gravă criză economică. Mexic se descurcase bine în 1970 şi, cum în 1986 criminalitatea şi infracţionalitatea din America Centrală şi Latină erau încă în stadii incipiente, FIFA a decis e mai inspirat să încredinţeze tot mexicanilor organizarea, în detrimentul SUA şi Canadei, care au solicitat şi ele, dar unde fotbalul era mai mult hobby decât performanţă. Totuşi a existat un moment de cumpănă, întrucât în 1985 un cutremur de 8,1 grade a zdruncinat Mexicul, făcând peste 10.000 de victime. Stadioanele, drumurile şi aeroporturile au avut însă puţin de suferit, astfel că FIFA n-a mai schimbat modificarea.
La turneul final au ajuns în premieră Irakul şi Canada. Prima s-a calificat, jucând toate meciurile pe teren neutru, din cauza războiului cu Iran.
Canada a învins la baraj Honduras şi s-a trezit calificată, deşi era evident că nu se putea considera pregătită pentru o astfel de competiţie. Drept dovadă, la turneul final, canadienii au venit cu şase jucători, care nu aveau echipă de club. Portugalia a revenit la Mondiale, după 20 de ani de absenţă, dar generaţia lui Futre şi Fernando Gomes, care trebuia să o facă uitată pe cea a lui Eusebio, a fost o cruntă dezamăgire, terminând pe ultimul loc într-o grupă cu Maroc, Anglia şi Polonia. FIFA a schimbat şi sistemul de desfăşurare, după faza grupelor. Nu s-au mai făcut alte grupe semifinale, ci s-a trecut la optimi, sferturi, semifinale şi finale. Astfel, în afara primelor două clasate din cele şase grupe existente, au mers mai departe şi cel mai bine patru clasate de pe locurile trei
Maroc a dus Africa în optimi
Marocanii s-au comportat excelent, având şi avantajul adaptării la climă şi rezistenţei la căldura mexicană, apropiată de cea a lor. Au bătut Portugalia cu 3-1 şi au remizat cu Anglia şi Polonia, scor 0-0. În optimi, ca primă formaţie africană din istorie, au dat însă peste Germania, care a învins cu un gol marcat de Mattheus (foto în alb), din lovitură liberă, de la 30 de metri, în minutul 87.
O figură parte a făcut naţionala Danemarcei, calificată pentru prima dată la Mondiale. „Vikingii”, care fuseseră şi la Euro 1984, au bătut tot în grupă, 6-1 cu Uruguay, 2-0 cu RFG şi 1-0 cu Scoţia, dar au pierdut uluitor în optimi, cu 5-1 în faţa Spaniei, formaţie pe care a condus-o până în minutul 43 cu 1-0.
Belgia s-a comportat excelent, terminând pe locul 4 la final, după două meciuri de infarct în optimi (4-3 în prelungiri, cu URSS) şi sferturi (6-5 la penaltyuri, cu Spania). La belgieni se regăseau şapte jucători de la Anderlecht, echipă pe care Steaua o eliminase în semifinalele CCE, din acelaşi an.
Franţa, eliminată tot de RFG
Una dintre perdantele turneului final a fost socotită însă, ca şi în 1982, naţionala Franţei. După dezamăgirea din urmă cu patru ani, când a pierdut la penaltyuri cu RFG, în semifinale, „cocoşii” câştigaseră Euro 1984, iar presa din Hexagon trâmbiţa sus şi tare că e timpul ca generaţia lui Platini şi Giresse să aducă ţării şi un titlu mondial. Franţa a trecut în sferturi de Brazilia, după ce eliminase şi optimi Italia. Contra naţionalei „cariocas”, francezii au avut nevoie de penaltyuri, acolo unde Platini a ratat, dar Socrates şi Julio Cesar l-au „scos”, după ce Zico ratase o lovitură de la 11 metri în timpul regulamentar.
Deşi irosise acea şansă, Zico a cerut să bată şi la departajare şi atunci a marcat. Ostenită de acel meci, Franţa a pierdut în semifinale, cu Germania, alergând să egaleze, după ce a primit gol de la Brehme, lovitură deviată de zid, în minutul 9, şi a mai încasat-o o dată în minutul 90, de la Voller. S-a mulţumit doar cu medalia de bronz, venită la apusul unei echipe frumoase, cu Bats, Bossis, Battiston, Tigana, Giresse, Platini, Rocheteau. Meciul cu RFG a prilejuit şi reîntâlnirea din Schumacher şi Battiston, un duel care în 1982 se lăsase cu o intrare criminală a neamţului, care l-a băgat în comă de francez. Battiston nu i-a întors însă gestul, comportându-se impecabil.
Final de drum pentru legende
Mondialul din Mexic a însemnat şi ieşirea din scenă a unor fotbalişti uriaşi, retraşi, fie definitiv, fie de la naţionalele lor. Au dispărut din fotbalul mare atunci sau în perioada imediat următoare Platini, Rummenigge, Hoddle, Tigana, Socrates (stânga), Zico (dreapta), Boniek, Cabrini, Conti sau Scirea.
Blatul britanic ne-a lăsat acasă
România a ratat din nou calificarea la turneul final şi se făceau deja 16 ani de la ultima prezenţă la Mondiale. Asta chiar dacă naţionala venea după Euro 1984, la care echipa lui Mircea Lucescu se calificase dintr-o grupă infernală. În preliminarii, „tricolorii” au întâlnit Anglia, Irlanda de Nord, Finlanda şi Turcia, iar debutul a fost prost, 2-3 la Belfast, cu un autogol al lui Gino Iorgulescu şi golurile noastre marcate de Hagi şi Geolgău, meci în care au lipsit Boloni şi Cămătaru. Au urmat 3-0, acasă, cu Turcia (gol Hagi, dublă Cămătaru) şi 0-0, tot acasă, cu Anglia. Apoi 1-1, în Finlanda (gol Hagi), 2-0, acasă, cu Finlanda (goluri Hagi şi Mateuţ), 1-1 pe Wembley, cu Anglia (gol Cămătaru), şi meciul de tristă amintire cu Irlanda de Nord, de la Bucureşti, pierdut cu 1-0.
Pe 16 octombrie 1985, România pierdea calificarea, într-un meci în care Lucescu i-a dat banderola de căpitan al echipei lui Hagi, deşi acesta avea doat 20 de ani. România, fără Cămătaru şi Ştefănescu, şi-a dominat adversarul de o manieră categorică. A avut 25 de cornere, două bări, adversarii au scos de trei ori mingea de pe linia porţii, penalty neacordat la Hagi, şi foarte multe ocazii, în vreme ce nord-irlandezii au ripostat cu două şuturi pe poartă, dintre care unul a fost gol. Ultimele zece minute, Mircea Lucescu le-a petrecut în dreptul careului adversarilor, încercând parcă să ajute la înscrierea unui gol care plutea în aer. Rezultatul ne-a adus însă la mâna ultimei etape, care programa meciurile Anglia – Irlanda de Nord şi Turcia - România. „Tricolorii” au învins cu 3-1 la Istanbul, dar britanicii au pus-o de un blat frăţesc, 0-0, care le-a asigurat ambelor echipe biletele pentru Mexic. Dincolo de aranjament, nu trebuie uitat că Irlanda de Nord, o echipă care nu impresiona, ne-a învins de două ori, făcând inutile remizele din faţa Angliei.
Igna l-a pus la punct pe Platini
Asemenea ediţiilor din 1974, 1978 şi 1982, România a existat la Mondiale printr-un arbitru. N-a mai fost Nicolae rainea, retras între timp, ci Ioan Igna. Timişoreanul, atunci în vârstă de 46 de ani, a oficiat la centru, în două partide, RFG – Scoţia 2-1 şi, celebrul sfert de finală, Franţa- Brazilia, 5-4 la penaltyuri. El a fost şi asistent la alte trei meciuri, însă de referinţă rămâne meciul dintre francezi şi brazilieni.
„A fost o presiune fantastică, mai ales că înainte de joc Platini declarase că cine e Igna ăsta să arbitreze un aşa meci. Chiar dacă veneam dintr-o ţară comunistă nu eram un nimeni. Arbitrasem la Olimpiadă, aveam şi o finală a Cupei Campionilor. I-am dat o lecţie în timpul jocului, când după ce am marcat l-am pus să se întoarcă să văd ce număr are. Evident, toată lumea ştia că Platini joacă cu zece, dar am vrut să-i arat cine-i şeful pe teren. Partida a fost însă extraordinară. Două echipe fabuloase. N-am dat niciun cartonaş galben, deşi avea o încărcătură deosebită”, a povestit Igna peste ani. Franţa – Brazilia din 1986 a fost ultimul meci condus de un arbitru român la Mondiale. În 1998 avea să mai fie Nicolae Grigorescu, însă doar ca tuşier, întrucât cele două categorii se despărţiseră.
Statistici
Perioada turneului: 31 mai – 29 iunie
Echipe participante: Argentina, RFG, Franţa, Belgia, Brazilia, Mexic, Spania, Anglia, Danemarca, URSS, Maroc, Italia, Paraguay, Polonia, Bulgaria, Uruguay, Portugalia, Ungaria, Scoţia, Coreea de Sud, Irlanda de Nord, Algeria, Iraq, Canada (în ordinea clasării finale)
Finala mare: Argentina – RFG 3-2
Finala mică: Franţa – Belgia 2-2 (4-2, după prel.)
Meciuri: 52
Goluri: 132 (media 2,5 pe meci)
Asistenţă: 2.394.031 (media 46.039 pe meci)
Golgheter: Gary Lineker (Anglia) 6 goluri
Citeşte tot din istoria Cupei Mondiale
Sursa: adevarul.ro
