Pasională și hotărâtă, Victoria Cociaș a luptat prin orice mijloace să își facă meseria de actriță, chiar și atunci când rigorile de la „centru“ îi făceau viața un calvar.

De la poezie la teatru a fost doar un pas pentru Victoria Cociaș (65 de ani), care a luptat cu dinții pentru această meserie în anii de restriște ai regimului comunist. Încă din timpul liceului avea certitudinea că acesta este drumul ei în viață, astfel că a reușit să intre din prima la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ și să înfrunte regimul comunist atunci când o singură reacție i-ar fi putut închide ușile tuturor teatrelor din țară. „Weekend Adevărul“ a discutat cu actrița Victoria Cociaș despre lupta pe care a trebuit să o ducă pentru a câștiga un post la Teatrul Nottara, deși fusese dată afară de la concurs de la „cel mai înalt nivel“ pentru că nu avea buletin de București, tumultuoasele zile ale Revoluției care au prins-o în stradă, fiind și martor al bătăilor studenților de către securiști, dar și despre turneele susținute în străinătate și participarea la Festivalul de Teatru Off Avignon, precum și despre rolul Elenei Ceaușescu, personaj pe care l-a jucat în două producții diferite.

„Weekend Adevărul“: Mai întâi, povestiți-ne puțin cum v-ați descoperit pasiunea pentru actorie. Aveați și alți actori în familie?

Victoria Cociaș: Primele mele amintiri sunt legate de Brăila, acolo m-am născut și am copilărit până la vârsta de 10 ani. Familia mea a plecat apoi la Galați, unde am continuat școala, iar în clasa a V-a eram deja o mică vedetă, pentru că iubeam poezia și îmi plăcea să o spun. În familie nu erau alți artiști. Cea care m-a îndrumat spre teatru a fost profesoara mea de limba română, iar în perioada liceului visam să fiu pe scenă, deși îmi plăcea matematica. În acea perioadă am fost foarte activă în diverse trupe de amatori, inclusiv la Școala de Artă.

Deci ați fost hotărâtă să dați la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București...

Da. Marea mea șansă a fost că am intrat din prima, imediat după terminarea liceului. Am venit la examenul de admitere fără să mă pregătesc în București, cum se obișnuia, m-am bazat pe experiența pe care o aveam deja. La vremea aceea, era un examen dur, cu o concurență foarte mare: 200 de fete pe loc, fiind doar 6 locuri pe toată țara. Sanda Manu m-a propulsat mai departe de proba eliminatorie, în care am spus poezia „Unde fugim de-acasă?“ de Marin Sorescu. Eu am fugit la București (râde). Apoi, am avut privilegiul de a o avea profesoară în ultimul an de studiu, cel de producție, de la Studioul de Teatru Casandra.

Știm că vă doreați să fiți la clasa Olgăi Tudorache...

Atunci aveam o pasiune pentru Olga Tudorache, o iubeam foarte mult. Am suferit că nu am fost selecționată la clasa Olga Tudorache , ci la clasa Beate Fredanov, am fost la un pas să renunț la facultate. Bineînțeles, eu nu o cunoștem pe Beate Fredanov, pe care nu o văzusem la televizor, așa cum se întâmplase în cazul Olgăi Tudorache.

Dar nu ați renunțat la facultate, ceva v-a făcut să vă răzgândiți.

Plângeam „cu trei rânduri de lacrimi“, mă învârteam în jurul institutului și nu voiam să intru în clasă. Colegul meu de clasă Ioan Georgescu a venit după mine și m-a convins să intru. Cred că Beate Fredanov a înțeles cumva ce se petrece, mai ales după ce m-a întrebat cum mă numesc și i-am răspuns suspinând. Am fost foarte captivată de doamna profesoară Fredanov, de la care am învățat foarte multe. Mi-am găsit drumul meu și sunt foarte recunoscătoare profesorilor mei Beate Fredanov și Ion Caramitru (asistent), iar mai târziu Sanda Manu.

Cum erați în acea perioadă? Cum v-au schimbat anii de studenție?

Sfințenia, rigoarea și eleganța profesiei le-am învățat de la doamna Beate. Și de la Ion Caramitru am preluat pasiunea și devotamentul pentru teatru când am lucrat împreună diverse scene din repertoriul care se prezenta la examene. Pe urmă, în vacanța dintre anul III și IV am devenit mamă.

A avut loc o schimbare majoră în viața dumneavoastră.

Am trecut printr-o mare transformare, nu mai știam cine sunt, iar anul IV a fost foarte greu. În primul rând, pentru că născusem și devenisem altcineva, mă schimbasem și fizic. Când a început facultatea, mi-am adus copilul în căminul de studenți și l-am ținut cu mine câteva luni. Fiul meu a fost cel mai tânăr student și căminist (râde). După ce a trebuit să las copilul cu bunicii și cu tatăl lui la Brașov, pentru că începusem producțiile, am slăbit foarte mult. Am făcut un șoc din cauza despărțirii de copil, probabil o depresie postnatală. Astăzi, astfel de lucruri se tratează la doctor, dar atunci nu se punea problema de așa ceva, trebuia să înduri, deci am continuat să lucrez la spectacolele pe care le făceam. Eram atât de slabă încât mi se spunea Olivita, de la numele iubitei lui Popeye Marinarul. Mi-a fost greu, însă am reușit să fac spectacolele din ultimul an cu ajutorul doamnei Sanda Manu și al domnului Cătălin Naum și, mai mult decât atât, am lucrat cu colegii mei de la regie, dându-mi examenul de diplomă cu Clemetina din „Proștii sub clar de lună“ de Teodor Mazilu, în regia Ludmilei Szekely, colega mea. Am terminat în '80 facultatea, apoi mi-am început cariera la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. Pe vremea aceea, aveam obligația să ne plătim „datoria“ față de statul care ne școlarizase și trebuia să muncim unde eram repartizați.

Buletin de București

Dar nu ați stat prea mult acolo...

Nu. Am plecat la Brașov, unde aveam familia, și a urmat o perioadă în care am jucat în multe spectacole la Teatrul Dramatic (titluri din marele repertoriu internațional), alături de colegi actori și regizori foarte talentați.

Cum ați ajuns la București?

Am dat de două ori concurs la Teatrul Nottara. La prima încercare am fost dată afară din concurs înainte de a intra pe scenă pentru că nu aveam buletin de București. Eram 30 de persoane și așteptam să intrăm când a venit Suzana Gîdea (n.r. – președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, cu rang de ministru) și a spus: „Cei care nu au buletine de București nu au voie să intre“. Eram mai mulți în această situație, iar eu am făcut o criză de nervi și colegii au sărit pe mine să nu spun ceva, pentru că m-ar fi dat afară din orice teatru din România. Mi se părea o nedreptate strigătoare la Cer, dar am trecut peste criză și m-am încăpățânat să rămân: Eu am venit să mă prezint la acest concurs, dacă nu vreți să mă primiți legal, trebuie să mă vedeți în afara concursului. Am stat până s-a terminat concursul și am asistat inclusiv la procesul-verbal în care s-au declarat câștigătorii. Atunci am auzit că Suzana Gîdea a dictat următorul text: „S-au înscris 30 de concurenți și s-au prezentat 22“. Deci cei fără buletine, care n-au fost primiți, au fost declarați în procesul-verbal ca neprezentați. Atunci am vrut să ies de după cortină și să spun că eu sunt prezentă, dar m-au ținut anumiți colegi spre binele meu. După ce s-a terminat procedura, l-am rugat pe regizorul tehnic să ceară să fiu primită în afara concursului.

Deci ați susținut proba...

Da. Tot personalul tehnic era impresionat de faptul că am făcut acest gest de frondă rămânând acolo, deși fusesem dată afară de la cel mai înalt nivel. După câțiva ani, Dan Micu, care era în comisie, mi-a spus că a fost ceva genial în monologul meu.

În ce sens?

Aveam monologul Ninei Zarecinaia din „Pescărușul“ (actul IV) , în care vorbește despre suferințele actrițelor în teatru. Am dat proba în jurul orei 9 seara, după ce avusesem criza de la prânz și stătusem acolo toată ziua. Când am intrat pe scenă, tehnicianul de la lumini a aprins toate reflectoarele, moment în care am făcut un șoc și am vrut să plec. În timpul monologului, personajul pleacă și se întoarce de mai multe ori. Eu am făcut asta pentru că din cauza șocului nu mai știam cine sunt, în momentul în care priveam în reflector. Totul a fost deci foarte real. Totuși, ceva s-a întâmplat în mintea mea, pentru că aproape un an de zile după, la aceeași oră, dacă aveam spectacol, la lumină aveam momente de pierdere a memoriei.

Iar în anul următor cum a decurs concursul, s-a mai intervenit „de sus“?

Mai întâi, am avut o colaborare cu Teatrul Nottara pentru că cei din comisie m-au plăcut. Apoi s-a organizat iarăși un concurs și l-am dat oficial, chiar dacă Suzana Gîdea venise din nou în sală. De data aceasta, directorul de la vremea respectivă, Ion Brad, a avut curaj și a spus: „Noi vrem să participe la acest concurs“. Dar eu tot nu aveam buletin de București și doamna a întrebat: „De ce nu se mărită?“. Iar directorul i-a răspuns: „E deja măritată!“.

„Șopârlele“ și cenzura din teatre

În acei ani, cenzura luase din nou amploare. Cum se resimțea acest lucru în teatru?

La un moment dat, când încă eram actriță la Brașov, s-a spus că nu mai avem voie să jucăm texte străine și că trebuie să avem repertoriu românesc 70%. Și atunci am avut o reacție antisistem. Erau niște restricții foarte mari și făceam multe vizionări la spectacole. Exista un cod pe care actorii și regizorii îl foloseau, în complicitate cu publicul, dincolo de text.

Mai treceau și „șopârle“ de cenzură?

Da. În spectacole erau introduse, cu subînțeles, mai multe lucruri despre realitatea vieții oamenilor de atunci. La vizionări, unii cenzori se mai prindeau, alții nu, dar dacă li se atrăgea atenția după, spectacolul era oprit. Au fost spectacole și cu 15 vizionări înainte de premieră. În ultimul spectacol pe care l-am jucat înainte de Revoluție, „Burghezul Gentilom“ de Molière (regizor Alexandru Dabija), George Constantin era îmbrăcat foarte asemănător cu Nicolae Ceaușescu (șapcă, costum) și avea gesturile lui, pe care nu le făcuse la vizionări. A fost primul spectacol din București reluat după Revoluție, iar publicul era în delir, sălile erau pline.

„La Revoluție am avut un cuib de mitraliere în curte“

Cum v-a prins Revoluția? Ați ieșit în stradă?

Am ieșit pe 21 și 22 decembrie. Pe 21, a fost foarte dur. După discursul lui Ceaușescu, seara s-a tras în oameni la Universitate, iar noi ieșiserăm pe stradă în zona Pieței Romane. A fost o efervescență de nedescris! Nu cred că voi mai trăi acele momente de uniune națională: după ce a fugit Ceaușescu de pe Comitetul Central, toată lumea se îmbrățișa pe stradă. Eu văzusem la televizor că se întâmplă ceva și când am ieșit de la metrou am văzut cum fugea lumea cu steaguri și pancarte. Pe la 13:00-13:30, în zona Intercontinentalului era aproape pustiu, doar câțiva oameni se aflau pe stradă. La un moment dat, câțiva studenți de la Facultatea de Arhitectură, care fluturau steagul României, cel cu gaură, au încercat să traverseze bulevardul. Deodată, au țâșnit ca din pământ niște oameni îmbrăcați în haine de piele (securiști) care au sărit pe studenți. Pe unul dintre ei l-au bătut cu bastonul chiar lângă mine și am început să țip cât am putut de tare: Dă-i drumul, că-l omori! Abia când s-a întors să vadă cine țipă, studentul a putut să fugă. Securistul a rămas într-un fel de derută: să mă lovească pe mine sau să îl prindă pe studentul cu steagul.

Și v-a făcut ceva?

Începusem să plâng și să tremur și m-a lăsat în pace, fugind după studenți. Am plecat plângând spre teatru, iar pe bulevard era pustiu până la intersecția cu strada Maria Rosetti. Acolo m-am trezit în spatele barierei de uslași (n.r. - trupele USLA), care stăteau în trei rânduri, iar în partea cealaltă era mulțimea de oameni care venea spre Universitate, printre care se aflau și câțiva colegi. Și am trecut printre uslași ca să ajung la colegii mei. Am avut un mare noroc că nu am pățit nimic când am trecut printre ei!

Gloanțe din toate părțile

Apoi ce ați făcut?

Cei din grupul din care făceam parte ne învârteam în zonă: mergeam pe Maria Rosetti, ne întorceam spre zona Piața Romană, pentru că uslașii blocaseră accesul spre Universitate, unde au ajuns cei care veneau din zona Unirii. A fost un moment cu multă energie, dar și foarte periculos. Se întâmpla în sfârșit ceva ce nu visasem niciodată că se putea întâmpla. În ultimele luni ale lui '89, când a avut loc Congresul Partidului Comunist și am văzut că nu se întâmplă nimic, toată lumea a avut o cădere psihică majoră: credeam că pentru noi nu se va schimba niciodată nimic.

A fost o perioadă foarte tulbure, cu bucurii și tragedii deopotrivă...

Au urmat două zile de mare euforie: ne claxonam pe străzi, ne îmbrățișam, ne ofeream flori reciproc. Apoi am început să ne ascundem de gloanțe. În continuare mergeam la teatru să repetăm, iar sala era la etaj, cu geamurile spre stradă; când treceam prin fața lor toți ne aplecam. A fost o nebunie absolută! Circula și acea poveste cu teroriștii. Toți mergeam cu grijă pe stradă să nu se tragă în noi, iar la un moment păzeam teatrul. În acea perioadă, în spatele casei în care locuiam se afla o unitate USLA (Unitate specială de luptă antiteroristă), iar după ce a întors Armata armele pe 22 decembrie, am avut un cuib de mitraliere în curte care era îndreptat spre cei de la Securitate. Lângă mitralieră stăteau niște oameni destul de în vârstă. Când am văzut asta, mi-am luat copilul și am stat la Dana Dogaru, alături de care am văzut caseta cu împușcarea soților Ceaușescu . Am așteptat până la 3 dimineața să vedem acea casetă. În România, moartea lor era văzută ca o salvare a acestui popor, după ce trăise foarte mult în opresiune și era ca o oală sub presiune, dar mai ales după ce apăruseră manipulările despre teroriștii care ne împușcau din toate părțile. Toți ne doream ca această teroare să se termine într-un fel, iar multă lume și-a dorit ca Ceaușescu să dispară.

„Am văzut caseta cu procesul și împușcarea soților Ceaușescu de 30 de ori, a fost o traumă“

„Weekend Adevărul“: La câțiva ani după momentul Revoluției, ați jucat rolul Elenei Ceaușescu în spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu“, o reconstituire istorică realizată de Institutul Internaţional pentru Crimă Politică (IIPM). Cum ați ajuns să interpretați acest rol?

Victoria Cociaș: La propunerea regizorului Milo Rau. Cred că am văzut caseta cu procesul și împușcarea de 30 de ori, ceea ce a fost o traumă. Am jucat acest spectacol (care a avut exact durata înregistrării video) doar de două ori în România, din cauza procesului pe care l-a intentat familia Ceaușescu Teatrului Odeon pentru marca înregistrată a numelui, deși teatrul era doar gazdă. În schimb, l-am jucat în Elveția și în Germania (cu supratitrare), iar după spectacol aveam discuții cu spectatorii.

Cum a fost perceput acest spectacol în străinătate?

Toată lumea a înțeles că procesul soților Ceaușescu a fost o înscenare: însuși avocatul apărării ajunsese să îi acuze, iar procurorul era chiar mai blând decât avocatul. Publicul era uimit de această prestație jalnică a celor care au făcut procesul, dar și oripilat de împușcarea propriu-zisă. Era ceva sinistru și pentru spectatori când avea loc momentul în care le leagă mâinile cu sfoară, apoi își spun ultimele cuvinte și sunt împușcați. Publicul a privit acest proces și împușcarea ca pe o crimă și am avut discuții pe această temă.

De la New York la Sydney

Iar mai târziu ați jucat din nou rolul Elenei Ceaușescu, în docudrama „Trei zile până la Crăciun“, datorită căruia ați câștigat Mențiunea Specială a Juriului Internațional în cadrul TIFF 2012.

Da, am fost felicitată de Lucian Pintilie. Această docudramă a lui Radu Gabrea prezintă cele trei zile de la plecarea soților Ceaușescu de pe Comitetul Central și până la împușcare, se bazează pe mărturii și conține și câteva părți înscenate, jucate de mine și de Constantin Cojocaru (n.r. – rolul lui Nicolae Ceaușescu).

Care a fost rolul care v-a marcat cel mai mult?

Cea mai mare bucurie a mea a fost când am interpretat rolul Mariei Callas din piesa „Masterclass“ a lui Terrence McNally, regia Radu Gabrea. Am jucat acest spectacol în două etape: 1997-2002 și apoi între 2013 și 2017, la Teatrul Nottara. În anul 1999, pentru un schimb cultural cu Columbia University, spectacolul a fost prezentat în limba engleză la New York, apoi la Rosslyn Center din Washington. Un an mai târziu am participat tot cu versiunea în engleză la Festivalul Canberra 2000 din Australia, apoi am jucat la Sydney și la Melbourne pentru publicul de limba română. Am fost invitați și la Festivalul de Teatru de la Tampere, apoi la Helsinki.

De asemenea, știm că mai mulți ani ați participat la Festivalul Avignon Off. Cum ați pornit pe acest drum?

Primul spectacol în limba franceză a fost „Lettres dʼamour comme un suplice chinois“ de Fernando Arrabal, în 2001. Acela a fost momentul de început al acestei aventuri de la Avignon, unde am mers opt ani la rând în luna iulie, jucând cam 24 de spectacole. A fost o experiență foarte frumoasă.

Cum a fost prima participare la acest festival?

Întâlnirea cu Fernando Arrabal a fost foarte emoționantă. După prezența lui la spectacol și la conferința de presă, am avut săli pline și am fost invitați și în anul următor să jucăm acest spectacol.

One woman show

Apoi ce a urmat?

Am avut diverse colaborări cu regizorul Radu Dinulescu, cel care a montat și primul spectacol. Am jucat „Caii la fereastră“ de Matei Vișniec , apoi într-un un one woman show – „Mila“ de Bernard Proust. Textul a fost scris special pentru mine de un profesor de filosofie de la Universitatea din Avignon, care văzuse spectacolele din anii precedenți. Spectacolul are ca temă generală emigrația: începând din Antichitate până în zilele noastre. Am fost invitată cu acest spectacol la Festivalul Internațional de Teatru de la București, deși avusese premiera doar la Avignon și se jucase numai în limba franceză. Apoi, în 2007, anul intrării României în Uniunea Europeană, am jucat în paralel în două spectacole: primul a fost „Hymnus“ de Georgy Schwajda, un text maghiar scris în perioada comunistă, pe care regizorul Radu Dinulescu l-a adus în contemporaneitate. Spectacolul se încheia cu imnul Europei, deși tematica lui era euroscepticismul. Textul se potrivea foarte bine momentului: niște oameni nepregătiți intră într-un club select și nu cunosc regulile, de aceea nu reușesc să se adapteze. Cu acest spectacol am câștigat premiul „Coup de coeur du club de la presse“ Off 2007. Al doilea spectacol a fost „A qui ai-je lʼhonneur de mʼadresser?“ de Peter Shaffer, în regia lui Petre Bokor. Ultimul spectacol cu care am fost în Avignon Off este „Alpenstock“ de Rémi de Vos, regia Radu Dinulescu, în 2015.

În ce spectacole jucați în această perioadă la Teatrul Nottara?

Spectacolul meu de suflet este „Sonată de toamnă“ (regia Alexandru Mâzgăreanu), după un scenariu de Ingmar Bergman. Celelalte titluri în care mă puteți vedea sunt: „Opt femei“ (regia Andreas Merz-Raykov), „Fetele Pelican“ (regia Horia Suru), „Thailanda“ (regia Alexandru Jitea), „La doi pași de Mullingar“ (regia Cristi Juncu), „Aici nu-i de joacă“ (regia Catrinel Dumitrescu). Cel mai nou titlu în care joc este „Agnes, aleasa lui Dumnezeu“ (regia Sânziana Stoican). Spectacolul a fost selecționat pentru Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) și va fi prezentat publicului pe 23 iunie. Este un text foarte sensibil, care ne arată că, așa cum spune personajul meu, „ce am câștigat în rațiune am pierdut în credință“.

Iar la Teatrul Metropolis?

Joc în spectacolul „O casă de păpuși - partea a doua“ (regia Alexandru Mihail), în care interpretez rolul Anne Marie. Spectacolul se bazează pe un text scris de Lucas Hnath, fiind cumva o continuare a piesei de teatru „O casă de păpuși“ scrisă de Henrik Ibsen. Este un text alert, foarte bine scris, un carusel de emoții și idei. Am privilegiul să joc în acest spectacol alături de Oana Pellea și Vlad Ivanov. Personajul meu este o femeie simplă, care respectă valorile tradiționale, conservatoare (sursă de umor), care ajunge în situația de a crește copiii unei alte femei.

Mai jucați și în altă parte?

Da, la Teatrul de Artă, în spectacolul „Șase lecții de dans în șase săptămâni“ (regia Lavinia Jemna Oltenau), alături de George Constantinescu, și la Teatrul Avangardia în trei spectacole: „Magnolii de oțel“, „Ding Dong“ și „Hollywood Confidențial“.