Cei mai faimoși domnitori medievali au lăsat posterității castele și cetăți prețioase, întinse pe cuprinsul României, însă cei care le vizitează și le admiră arhitectura spectaculoasă și-ar putea face o idee greșită despre viața de zi cu zi a celor mai mulți medievali.

În secolele XV-XVI, Transilvania, Moldova și Muntenia păreau să treacă, potrivit unor istorici, prin „evul mediu întunecat”, deși au păstrat de atunci amintirea unora dintre cei mai faimoși domnitori din istoria românilor: Ioan de Hunedoara, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare.

Traiul zilnic al medievalilor era cel mai adesea marcat de lipsuri și brutalitate, de primejdii la tot pasul, speranța de viață era extrem de redusă iar mortalitatea infantilă atingea cote extrem de ridicate.

Epidemiile, războaiele și calamitățile naturale duceau la adesea pustiirea unor regiuni, iar în fața evenimentelor neașteptate, oamenii rămâneau adesea fără apărare.

Tratamentele pentru boli erau aproape necunoscute. Potrivit unor istorici, atunci când se îmbolnăveau sau erau răniţi, medievalii puteau cere ajutorul vracilor, călugărilor sau bărbierilor, însă tratamentul primit şi intervenţiile la care erau supuşi le provocau adesea chinuri şi moarte.

Intervențiile chirurgicale erau rare. Cele mai comune dintre ele urmăreau „scoaterea sângelui rău” – ce ar fi dus la revigorarea trupului, trepanaţia – pentru dureri de cap, operaţiile fără anestezice de cataractă, cauterizare cu fierul înroşit a hemoroizilor, scoatere pietrelor din vezica urinară

Tortura, cruzimile și vânătoarea de vrăjitoare erau acceptate de medievali și uneori deveneau forme de divertisment pentru mulțime. Condamnările la moarte erau executate în pieţele publice, în mijlocul mulţimilor, iar agonia victimelor era prelungită. Instrumentele de tortură, de o diversitate nelimitată făceau parte din arsenalul anchetatorilor, inchizitorilor şi al călăilor şi erau folosite cu orice ocazie.

Tortura, practică obișnuită în Transilvania

Femeile nu erau exceptate de la chinuri, iar câteva instrumente le-au fost rezervate în mod special. Adesea, ele erau ucise sub acuzaţia de adulter sau vrăjitorie, iar cu ajutorul fiarelor aflate la îndemâna inchizitorilor, „dovezile” necesare condamnărilor erau uşor de găsit.

Vrăjitoarele erau învinuite pentru calamităţile din regiune, pentru dezastrul recoltelor, pentru moartea sau îmbolnăvirea localnicilor şi pentru farmecele asupra bărbaţilor. O simplă mărturie le putea aduce pieirea.

În Transilvania, primele procese împotriva vrăjitoarelor au fost înregistrate în secolul al XIII-lea, arăta cercetătoarea Maria Roşu.

Acuzaţii erau puşi să care fierul încins, iar în timpul torturii, mărturiseau dacă au făcut sau nu farmece. Cei "dovediţi" ca practicanţi ai magiei erau arşi pe rug. Prigoana femeilor bănuite că practică vrăjitoria a continuat şi în secolele următoare în Transilvania, încurajată şi de dorinţa autorităţilor şi a societăţii de a găsi ţapi ispăşitori pentru situaţia socială dezastruoasă sau pentru necazurile comunităţilor.

Și morții erau bănuiți că puteau contribui la situația nefastă a medievalilor. Oamenii suspectaţi că după moarte pot reveni printre cei vii sub forma unor spirite necurate nu mai aveau linişte „nici în mormânt”.

Decedaților li se băteau cuie la încheieturile mâinilor şi picioarelor sau în burtă, alții erau traşi în ţepe sau măcelăriți. Ficatul şi inima „suspecţilor” erau arse şi uneori consumate de chiar de către familiile lor.

Transilvania - o uriașă fortăreață păzită de munți

Eruditul Anton Verancsis a călătorit în Transilvania la mijlocul secolului al XV-lea, a locuit în cetatea Alba Iulia, și a lăsat posterității o descriere amănunțită a regiunii. Autorul remarca faptul că ținuturile Transilvaniei erau protejate de Carpați și extrem de bogate în resurse naturale.

„Transilvania este întărită pe dinăuntru de felurite obstacole, ba ale munților, ba ale apelor și drumurilor și e păzită în afară în toate direcțiile de munții cei mai înalți și abrupți, cum dacă ar fi înconjurată de zidurile cele mai puternice. Prin ea însăși ar putea să îndestuleze cu grâne în cea mai mare parte puterea turcească și să o întrețină cu ajutoare bănești, atât de mănoasă este în bucare, îmbelșugată în vii, bogată în vite și plină de tot felul de minereuri de metale și de sare”, arăta cărturarul din secolul al XVI-lea.

Deși considerată o țară rodnică, Transilvania a trecut prin perioade cumplite la sfârșitul secolului al XV-lea.

„Au fost zece ani tulburi, de revolte și distrugeri nemaiauzite, de invazii ale haiducilor și turcilor, de jafuri ale valonilor și tătarilor, de pârjolirile făcute de români, iar calamitățile naturale, distrugerile și epuizarea populației au provocat o foamete atât de mare încât unii oameni nenorociți și-au întreținut viața nefericită cu carne de om. Nici anul 1608 nu a fost scutit de calamități, pentru că a fost pricinuit de o molimă, dar anul acesta a alinat altfel mizeriile celor dinainte”, informa istoricul Szilágyi Sándor (1827-1899 ), într-un volum despre principele transilvan Gabor Bethlen.

Cum arătau satele Moldovei în secolul al XV-lea

Mult mai vulnerabile în fața invaziilor turcești, secătuite de războaie în epoca medievală, Moldova și Muntenia se aflau într-o stare mult mai cumplită decât Transilvania în secolul al XV-lea.

Din cauza turcilor, localnicii nu aveau dreptul să își întemeieze cetăți și să își împrejmuiască orașele cu ziduri și întărituri, puterea lor de apărare stând în vitejia localnicilor, arăta eruditul Anton Verancsis

„Orașe nu sunt deloc în aceste țări și nici civilizație orășenească și nici clădiri mai impunătoare. În Molodova sunt doar trei cetăți de piatră, în primul rând Suceava, reședința domnească, apoi Hotinul și Neamțul, unul așezat la granița secuilor, iar ceălalt la cea a Poloniei. Satele arată ca niște colibe de păstori împrăștiate peste tot locul, târgurile nu sunt întărite cu niciun fel de îngrădituri, iar casele țărănești sunt puțin ridicate de la pământ și făcute din lemn, lipite cu lut și acoperite cu paie și stuf. În Țara Românească, Târgoviște este singurul oraș mai însemnat, destul de întins și capitala țării și mai sunt două cetăți de piatră. Celelalte toate sunt aproape ca în Moldova”, informa cronicarul.

Obiceiurile locuitorilor celor două țări erau barbare, pentru acele vremuri, arăta eruditul. „Oamenii sunt foarte puțin primitori, nu sunt supuși niciunei reguli, socotesc că nu este lucru mare să faci moarte de om, sunt lacomi de bani și născuți pentru furt, Nu sunt arătoși nici ca statură, nici ca înfățișare. Sunt negricioși la chip, cu plete și barbă, de o înfățișare foarte aspră și sunt foarte răbdători la orice munci și lipsuri”, arăta Anton Verancsis.

Cruzimea cu care se manifestau unii dintre voievozi față de supuși devenise legendară. Vlad Ţepeş (1431 - 1476) era acuzat de cronicarii turci de ordonarea mai multor masacre.

„Era un tiran neîndurător faţă de ghiauri. Cruzimea lui era atât de mare, încât dacă un om dintr-un sat săvârşea vreo nelegiuire, îi trăgea în ţeapă pe toţi locuitorii acelui sat, bărbaţi, femei şi copii la un loc”, arăta cronicarul otoman Tursun Bei, contemporan domnitorului,

Cei mai mulți voievozi ai vremii se puteau bucura, însă, de doar de câțiva ani de domnie, încheiați tragic, din cauza numeroaselor comploturi care duceau adesea la asasinarea lor, arăta Anton Verancsis, citat în volumul „Călători străini despre Țările Române” (volumul I, 1968).