Peste 10.000 de oameni au muncit în anii ‘80 pe șantierele hidrocentralei Porțile de Fier 2, când insula românească Ostrovul Mare a fost transformată într-un oraș muncitoresc. Fosta colonie mărginită de barajele Dunării a ajuns un „oraș-fantomă”, în care au mai rămas câteva zeci de familii.

Vreo 50 de familii mai locuiesc în colonia Porțile de Fier 2 (video), înființată la sfârșitul anilor ‘70, pe Insula Ostrovul Mare de pe Dunăre, aflată la 50 de kilometri de Drobeta Turnu Severin (județul Mehedinți).

Fostul oraș muncitoresc în anii ‘80 aproape 10.000 de locuitori, cei mai mulți fiind locatari ai pavilioanelor ridicate în timpul lucrărilor la Sistemului Porțile de Fier II.

Lucrările la amenajarea hidroenergetică au început în 1977, iar cele 16 agregate ale sale au fost puse în funcțiune în perioada 1984 – 1986. Au fost anii în care, barăcile muncitorești, pavilioanele și blocurile coloniei au fost ocupate la capacitate maximă.

„Am venit în 1979 aici, de la Găiești, din Dâmbovița. M-am însurat aici, am făcut copii și nu am mai plecat, la fel cum au făcut cei mai mulți dintre foștii muncitori de pe șantierele de la Porțile de Fier 2. Cu timpul a trebuit să mă obișnuiesc să văd tot mai puțini oameni în jurul meu. Au lucrat și 15.000 de oameni aici, dar după ce s-au terminat lucrările, lumea a plecat. Eu am rămas că am ieșit la pensie. Unde să mai merg de aici, să mă duc să mă mai plimb prin țară?”, spune Ion, un fost muncitor pe șantierul Porților de Fier 2.

Câțiva copii pot fi văzuți pe insula de pe Dunăre. Se joacă printre pavilioanele părăsite și pe aleile mai tot timpul pustii, unele asfaltate recent de Primăria comunei Gogoșu.

O mulțime de câini vagabonzi cutreieră colonia, iar unii localnici povestesc că numărul lor era mult mai mare, însă o parte din ei au murit otrăviți.

În apropiere de zecile de clădiri, unele pustii și deteriorate, altele renovate de locatarii lor, un parc fotovoltaic este construit pentru a completa energia produsă în marile centrale de pe Dunăre.

Insula transformată în oraș muncitoresc

În 3 decembrie 1977, la cinci ani de la inaugurarea Sistemului hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier I, cel mai mare proiect hidroenergetic din România, președinții Nicolae Ceauşescu şi Iosip Broz Tito au oficiat deschiderea șantierului de la Porțile de Fier 2, aflat la circa 30 de kilometri, pe Dunăre, de hidrocentrala Porțile de Fier I, de la Gura Văii (Mehedinți).

Locul ales pentru viitoarele baraje și agregate hidroenergetice a fost insula Ostrovul Mare (video), cu o suprafață de circa 22 de kilometri pătrați, până atunci un teritoriu aproape pustiu, folosit de localnicii din satul învecinat Gogoșu ca teren agricol.

„Viaţa locuitorilor din Ostrovul Mare — această insulă aşezată intre două braţe ale Dunării, pe care se putea ajunge cu bacul sau cu vaporul — nu însemna, cu câţiva ani în urmă, decit preocuparea (mai ales a femeilor) de a cultiva şi culege ceva produse agricole, majoritatea bărbaţilor lucrând ca marinari în portul Drobeta Turnu Severin. Acum, iată, străvechiul ostrov trăieşte momentele fierbinţi ale unei adevărate metamorfoze. Liniştea milenară a locurilor este tot mai mult zdruncinată de forfota specifică marilor şantiere”, informa revista Ramuri, în 1980.

Pe insula despărțită de satul Gogoșu de un braț al Dunării și de teritoriul sârbesc de celălalt braț fluvial a fost înființată mai întâi o colonie provizorie, în dreapta drumului care trece prin vama Porțile de Fier 2, traversează podul peste Dunăre și ajunge în localitatea sârbească Prahova.

În partea dreaptă a șoselei, un alt drum duce spre colonia definitivă Porțile de Fier 2, cu câteva blocuri mai noi decât pavilioanele muncitorilor, locuite de angajații complexului hidroenergetic. Ambele „cartiere” s-au depopulat în ultimii ani, însă în anii ‘80, erau pline de viață.

„Colonia provizorie (o alta, care va rămâne definitiv în zona sistemului, se va contura odată cu obiectivul hidroenergetic) înseamnă, de fapt, 49 de pavilioane însumând 1.050 de locuri în dormitoare comune, 446 de camere (garsoniere cu grup social), 426 apartamente simple (cameră şi bucătărie) şi 160 apartamente cu 2 camere şi bucătărie. Tot aici, pentru constructori, s-au înălţat o cantină cu trei săli de mese, un club, o bibliotecă cu 3.000 de volume, magazine comerciale, ateliere pentru prestări servicii, dispensar, o şcoală cu opt săli de clasă şi altele, colonia devenind „oraşul provizoriu“, un oraş muncitoresc cu străzi asfaltate şi, în fine, cu tot ce-i trebuie pentru a putea oferi oamenilor condiţii de viaţă dintre cele mai bune. Aşadar, un oraş muncitoresc pe o insulă şantier. Un oraş muncitoresc pentru o poartă de lumină, pe o fostă insulă a tăcerii”, informa revista Ramuri, în 1980.

Colonia constructorilor era un mic oraş, cu încălzire centrală și apă curentă, arăta revista Flacăra în 1978.

„Un oraş de cabane-vile, toate frumoase, mari, cu etaj, cu încălzire centrală şi apă curentă, un oraş cu aer de staţiune, dar un oraş cu un aer cam rece, cu o anume asprime, indifenibilă la început, apoi lesne de explicat, cînd observi că ferestrele n-au perdele, că balcoanele n-au hîrdaie cu flori, că totul, cu un cuvânt, e bărbătesc, auster, sever, cu ceva de chilie sau de bivuac de campanie, ca un loc în care trăiesc doar ei, doar constructorii, doar bărbaţii. Femeile au rămas acasă, cele mai multe la Drobeta-Turnu Severin”, informau reporterii de la Flacăra.

Cele mai ample lucrări la Sistemul Hidreoenergetic Porțile de Fier 2 au fost finalizate în anii ‘80, iar treptat fostul oraș muncitoresc a fost părăsit. Pavilioanele sale sunt aproape pustii, iar fostele barăci cu etaj s-au prăbușit. Centrul așezării, un „club de noapte”, cum îi spuneau localnicii, a ajuns și el o ruină.

Unii dintre cei rămași în zonă lucrează la companiile Hidroserv, Hidroelectrica și Energomontaj, implicate în întreținerea și retehnologizarea complexului hidroenergetic.

Alți localnici sunt pensionari, iar câțiva copii fac naveta la școal din Gogoșu, satul aflat la circa nouă kilometri de barajul Porțile de Fier 2.

„Lumea a plecat atât din colonia provizorie, destinată muncitorilor, cât și din cea definitivă, cu locuințe de serviciu ale angajaților hidrocentralei. Unii nu mai locuiesc aici și fac naveta din Severin. Vin trei-patru cu câte o mașină și ies mai convenabil, dacă stau în oraș. Aici a mai rămas un mic magazin, care și el duce lipsă de clienți. Multe clădiri sunt pustii”, povestește un angajat al Hidroserv, una dintre companiile

Unele dintre pavilioanele coloniei provizorii de la Porțile de Fier 2 au ajuns în grija primăriei comunei Gogoșu. Au fost vândute la prețuri modice locatarilor. Cu un leu, povestesc unii dintre localnici, cu condiția ca spațiile să fie renovate.

„E pustiu, nu este nimeni. Te uiți la blocurile astea și dacă numeri cinci - șase familii într-un bloc. Dar pe scara asta nu e decât unul. Pe scara cealaltă sunt trei oameni. Dar ele sunt luate toate. S-a făcut un avantaj acum câțiva ani că primarul le-a dat cu un leu. Le-a vândut celor care erau aici, în colonie, că nu au venit alți să își ia aici. Dar nici nu ai ce face aici, e pustietate. Nu avem o alimentară aici. Mai mergem în colonia definitivă să luăm pâine, dar și acolo este tot mai pustiu”, povestește Ionică.

Alți localnici spun însă că și-au cumpărat locuințe cu prețuri mai ridicate, de câteva mii de lei, și au investit în renovarea lor, nevrând să plece din colonie, iar povestea locuințelor oferite aproape degeaba de primărie, dintre care unele au rămas pustii, a fost o găselniță electorală.

„Prin chestia asta cu apartamentele, am vrut să reînvie zona. Nu am vrut să fac niciun fel de afacere”, declara recent primarul Jean Rogoveanu, la postul de televiziune local RTS TV, din Mehedinți.

Printre cei rămași în colonia provizorie se numără și Alexandru Popescu, fostul director al școlii de pe șantier, desființată din anii 2000.

Dascălul, stabilit la Porțile de Fier 2 de la începutul anilor ‘90, a transformat una dintre camerele sale într-o bibliotecă unde sunt păstrate mii de cărți pe care le-a adus împreună cu soția sa din regiunea Moldovei.

„Am fost director al școlii care a funcționat aici, pe șantier, dar care s-a închis în 2015 din lipsă de elevi, că nu au mai fost copii aici. Am mai lucrat ca profesor la școala din satul Gogoșu”, spune fostul dascăl.

Deși colonia este tot mai pustie, localnicul s-a obișnuit cu viața liniștită de pe insula dunăreană. Soții Popescu trec adesea Dunărea pentru a vizita Serbia, unde își pot face cumpărăturile.

Porțile de Fier 2, a doua mare hidrocentrală de pe Dunăre

Sistemului Porțile de Fier II , al patrulea ca putere în România, după hidrocentralele Porțile de Fier I, Lotru - Ciunget și Râul Mare - Retezat, are o configurație nesimetrică, Dunărea fiind barată în două fronturi (cel principal pe brațul principal al Dunării și cel de-al doilea de pe brațul Gogoșu).

„Obiectivul este compus dintr-o centrală de bază cu 16 agregate de tip bulb (câte 8 pentru fiecare parte puse în funcțiune în perioada 1984 – 1986), două centrale suplimentare (funcționale din 1994, cea românească, respectiv din 2000, cea sârbească), trei ecluze (două pe partea română și una pe partea sârbă) și două baraje deversoare (cel românesc pe brațul Gogosu, cel sârbesc în frontul principal de barare)”, arată Hidroelectrica.

Partea română a centralei de bază este la ultimul agregat din programul de retehnologizare, puterea instalată crescând de la 216 Mw înainte de retehnologizare la 251,2 Mw după retehnologizare.