La începutul secolului al XX-lea, în America de Nord trăiau circa 100.000 de români. Cei mai mulți dintre ei proveneau din satele Transilvaniei și au călătorit peste Ocean împinși de situația grea de acasă.

Primii români au emigrat în America la mijlocul secolului al XIX-lea, iar numărul lor a crescut mai ales după 1900. Până în anii Primului Război Mondial, în SUA mai ales au ajuns peste 100.000 de români, cei mai mulți plecați din Transilvania.

Pentru unii români, valul migrației spre America de Nord reprezenta un motiv de îngrijorare.

„Începând cu anul 1900, satele noastre românești din Ardeal se golesc tot mai mult de brațele muncitoare, iar peste Ocean începe o nouă viață românească – americană. Dintre cei emigrați unii își cheamă acolo și familiile, iar alții nu se mai gândesc la cei de acasă. Țara Oltului rămâne numai cu bogații, cu babele, cu moșnegii, cu sărăntocii care nu au bani de drum și cu fetele care, în cele din urmă, pornesc și ele după voinici, ca să se mărite. Pornesc în cete mari Mărginenii și Târnăvenii, urmează Crișurile, Munții Apuseni, Satmarul, Bănatul și Bihorul, încât azi aproape nu este oraș mai mare în care să nu fie români”, relata preotul Ioan Podea, paroh în orașul american Farrel, în volumul „Emigrarea în America” (1914).

Unde munceau românii în SUA

La începutul secolului al XX-lea, mulți dintre românii ajunși în SUA veneau pe noul continent cu planul de a munci câțiva ani, de a strânge bani cu care să revină acasă.

Românii din Ardeal luau drumul spre orașele Budapesta și Viena, de unde, cu ajutorul firmelor care se ocupau de recrutarea muncitorilor, ajungeau în porturile germane Bremen și Hamburg, de unde urcau în vapoarele către America de Nord, pentru a debarca la New York, relata Ion Iosif Șchiopul, autorul cărții „Emigrarea în America” (1914).

Mulți dintre românii sosiți în America de Nord erau plugari, atrași de câștigurile pe care le puteau obține muncind în miile de uzine care împânzeau America de Nord.

„În America sunt pământuri întinse care stau nelucrate, fiindcă nu-i cine să le lucreze. Sunt moșii mari (farme) care numai în parte sunt lucrate, tot din pricina lipsei de brațe muncitoare. Dar cu toate astea și cu toate că Statele Unite din America dau în cinste fiecărui plugar care vrea să se așeze în statul lor vreo 30 de jugăre de pământ, cu toate că aproape toți românii noștri emigrați în America vin de la coarnele plugului, abia găsești vreo câteva sute care să-și aleagă lucrul de câmp, mai ușor și mai sănătos. Românii noștri pleacă în America să își facă bani (capital). Astfel, toți pleacă să își găsească de lucru în una din multele fabrici de oțel și fier”, relata Ion Iosif Șchiopul, care petrecuse și el aproape un an în SUA.

Topitoriile de fier și oțelăriile erau considerate cele mai primejdioase locuri unde munceau românii, unii câte 12 ore pe zi, potrivit autorului.

Alții își găseau de lucru în fabrici de ciment și cariere de piatră, în minele de cărbune, în abatoare, în fabrici de conserve, ori la construcția căilor ferate. Femeile alegeau și ele muncile dificile.

„Pentru câțiva dolari pe săptămână, au să înghită praful din fabricile de tutun (tabac), lucră în fabricile de mătase, postav și hârtie sau muncesc alături de bărbați în fabricile de tinichea, de fier sau de carne”, relata fostul emigrant în 1914.

Românii din SUA, înghesuiți în „borturi”

În primii ani de la sosirea în SUA, cei mai mulți români locuiau în „borturi”, clădiri în care se înghesuiau mai mai multe persoane și familii, trăind la comun.

Într-o casă părăsită de americani, bună pentru 5-6 oameni, se cuibăreau câte 20-30 de români, relata un medic citat de autorul cărții „Emigrarea în America” (1914).

„Sunt patru-cinci paturi într-o odaie, cu pânzături care odată poate vor fi fost albe. Și într-un pat dorm noapte de noapte mai mulți inși laolaltă. Dorm până la zece inși într-o odaie mică, ale cărei ferestre nu se mai deschid cu săptămânile. Felul lor de a trăi este cu mult mai prejos decât acasă, unde țăranul își are căscioara lui, mică dar curată și luminoasă, are masa curată și celelalte curate. Aici, trăind atâția inși împreună, în odăi fără lumină și aer, bolile trec ușor de la unul la altul”, arăta autorul relatării, în cartea prin care românii erau îndemnați să nu își părăsească patria.

Noile orașe românești, asemănate cu cele din SUA

În primii ani ai secolului al XX-lea, câteva din Transilvania care s-au extins cu repeziciune datorită resurselor naturale din împrejurimile lor (aur, fier, cărbune) ofereau priveliști asemănătoare micilor orășele americane apărute odată cu valurile de migranți.

Săcărâmb - locul minelor de aur și telur din Hunedoara era comparat cu un „Eldorado” al Europei. Ținutul Bradului, cu zăcăminte bogate de aur nativ, era considerat o „Californie” în miniatură, iar orașele apărute în Valea Jiului, care atrăgeau și ele coloniști de diferite naționalități, erau asemănate atunci unor orășele americane.

În minele de la Petroșani munceau români, maghiari, slovaci şi chiar turci, relata istoricul Nicolae Iorga, în 1906.

„Din clădirile cele mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig repede şi pe muncitorii care primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare”, scria istoricul Nicolae Iorga, după vizita sa în Valea Jiului.