Voluntarii care ajută românii aflați în situații de viață dificile departe de țară au reușit să salveze o româncă și pe copiii ei dintr-o țară arabă. Femeia încerca de mai mult timp să fugă în România împreună cu cei doi copii, dar orice tentativă eșuase.

Trecuse prin șapte procese de divorț ratate, iar soțul egiptean era violent și o agresa și umilea continuu. Deși s-a adresat diferitelor instituții, a făcut plângeri la poliție unde a prezentat certificate medico-legale, nimeni nu a ajutat-o să ”evadeze”. Șansa ei a venit în momentul în care a luat legătura cu Grupul Diasporei Românești „RoOmenia-Voluntari în Europa”.

Cu ajutorul autorităților române și al voluntarilor femeia a reușit să evadeze, împreună cu cei doi copii, din țara arabă unde era captivă din 2018.

A ajuns în România, dar, potrivit mărturiilor ei, greul abia acum începe. Este o mamă singură, care are de crescut doi copii mici care au nevoie de o casă, de educație și de integrare socială.

Mărturia emoționantă a femeii a fost publicată pe aceeași Pagină de Facebook „RoOmenia-Voluntari în Europa”, unde sunt înscriși români care vor să ajute pro bono conaționali aflați în situații grele de viață.

I-am scris fără vreo așteptare

“Strigătul de ajutor ne-a fost în sfârșit auzit. Toate acele nopți nedormite, toate momentele de dubiu, de tristețe, de disperare, au disparut si timpul parcă s-a oprit în loc din clipa în care am primit un răspuns de la Adriana Mureșan, președinta Asociației RoOmenia-Voluntari în Europa. I-am scris fără vreo așteptare; nu știam, nici nu îmi imaginam ce porți și ce suflete voi deschide. De la un simplu mesaj, am stabilit o întâlnire pe Zoom, pentru a putea discuta deschis despre cazul meu. Am fost dispusă să arăt imediat cine sunt și să îi trimit toate dovezile necesare care îmi susțin juridic situația. Deja simțeam o conexiune umană incredibilă din partea ei și dorința de a mă cunoaște și de a avea detaliile cât mai repede pentru a analiza problema.

Ne-am conectat și a fost pentru mine, dar cred că și pentru ea, o legătură instantă, un moment unic; simțeam efectiv că mă ține de mână în timp ce îi povesteam amănunțit de unde a pornit toată suferința mea până am ajuns să luăm legătura. I-am explicat fiecare detaliu și urma să îi trimit toate actele și dovezile pentru ca ea să poată activa voluntarii și să înceapă procedura de salvare, evadare și sprijin.

Au urmat a doua zi alte telefoane și alte întâlniri pe Zoom, un brainstorming incredibil pentru a găsi cea mai bună soluție posibilă, lipsită de orice de risc. Au fost ore de mesaje, iar în tot acest timp, ea mă încuraja, mă susținea și îmi dădea forța să continui. Am analizat împreună fiecare posibilitate și oportunitate de a ieși și de a pleca din acea locuință. Am luat în considerare și să rămân acolo, poate să găsesc o modalitate să lucrez de acasă, poate o altă portiță de salvare, sau măcar șansa de a rămâne în continuare acolo, să lupt, dar mai ales să rămân alături de copiii mei.

”Mi-a oferit două opțiuni”

Pentru prima dată m-am simțit auzită, ascultată, înțeleasă, sprijinită; în sfârșit, toate eforturile și strigătele mele au fost în sfârșit captate. Aveam în fața mea un om deosebit, Adriana, care a înțeles și nu doar atât, care deja credea cu tărie că noi vom ieși de acolo. Mi-a oferit două opțiuni, foarte clar formulate, cu pro și contra: să rămân în acea țară și să continui o luptă destul de grea, costisitoare și destul de incertă ca rezultat, sau să mă întorc în România, țara mea natală, pământul nostru, unde aș putea avea șanse de izbândă și un viitor mult mai frumos și mai prosper pentru mine și copii. Iar, pe partea legală, un sprijin în a finaliza ceea ce am început de ani de zile, singură, fără îndrumări, fără sprijin moral sau financiar.

Nu am avut nevoie de mult timp de gândire, pentru că deja contemplam ideea de a mă reîntoarce într-o bună zi în România. Însă, înainte să ajung în țara unde m-am născut, am făcut primii pași spre RoOmenia, asociația din care face parte Adriana, locul unde sunt oameni buni. Așa că am analizat din nou situația și am decis; decizia mi-a aparținut mereu, însă Adriana a fost catalizatorul. Datorită încrederii și curajului pe care mi le-a transmis, am putut lua această decizie absolut utopică la prima vedere.

Așa că ne-am pus pe treabă, iar ce a făcut ea în timp ce eu începeam să îmi pregătesc evadarea, au fost ore extraordinar de valoroase, importante, decisive și în același timp într-o perioadă foarte limitată. Începuse numărătoarea inversă.

Intervenția a ajuns la nivel înalt

Am crezut și cred în cuvintele ei, pentru că acestea mă țineau conștientă și prezentă să pot acționa prompt. Au urmat o serie de mailuri pe care trebuia să le trimit personal unor instituții foarte importante, cu atașamente; am folosit cuvintele potrivite pentru a mă putea face înțeleasă la nivelul înalt la care a ajuns intervenția.

Secundele păreau minute, minutele păreau ore, iar orele, zile lungi care parcă nu mai treceau. Și un alt gând care m-a însoțit tot acel timp a fost să nu o dezamăgesc nici pe ea, nici pe toți oamenii care s-au implicat. După ce am avut confirmări și informații exacte din partea autorităților, mai era un pas extrem de delicat de făcut: să se strângă fonduri pentru biletele noastre de călătorie.

Mi-a cerut niște poze, pe care le-a blurat pentru siguranța mea și a copiilor, și mi-a spus că în câteva zile ar trebui să avem suma necesară achiziționării biletelor. Am discutat deschis și despre diverse locații înspre care am fi putut să călătorim și am ales destinația cea mai rapidă și mai practică din punct de vedere logistic.

”Vineri aveam deja banii și de bilete”

În tot acest timp, Adriana a luat contact cu foști consuli ai diferitor țări, miniștri, consilieri, alte asociații, oameni cu funcții importante, pentru a elimina orice speculație, dubiu sau risc de călătorie fără consecințe grave, chiar deloc. Postarea pe grupul Voluntari în Europa s-a făcut anonim, însă detaliile au avut un impact răsunător, iar oamenii au reacționat extrem de rapid și banii s-au adunat foarte repede.

Mai repede decât aveam vreo așteptare. Iar acum urma să le și cumpărăm. Primul contact cu Adriana a fost joi dimineața, ziua în care ne-am și cunoscut pe Zoom, vineri aveam deja banii și de bilete, însă mai rămânea un răspuns final și concret din partea consulatului din țara unde locuiam. Vineri am fi putut zbura, chiar și sâmbătă, însă aveam un sentiment că nu e momentul potrivit.

Aveam nevoie de mai multă certitudine. Sâmbătă a fost riscant, pentru că el se putea întoarce oricând acasă, iar asta putea amâna plecarea noastră. Așa că am decis amândouă să așteptăm până luni, să avem și confirmarea consulatului și siguranța că nu ne expunem la niciun risc major. Nu am dormit acele zile, nici nu am mâncat foarte mult; eram atât de euforică pe dinauntru încât mă simțeam un supererou, pregătită de orice. Iar ceea ce îmi hrănea spiritul era tenacitatea, tactul și determinarea Adrianei de a ne scoate de acolo în maxima siguranță, cât mai repede posibil.

Mai era o ultimă barieră de depășit: ca el să nu fie prezent în clipa evadării noastre.

A venit și duminica, ziua în care el s-a întors de la sora lui care locuiește la 350 km distanță; am tăcut, deși aveam multe să îi reproșez, însă știam și simțeam în sinea mea că acesta este cu adevărat sfârșitul suferinței noastre și nimic nu mai conta pentru mine. Adriana și eu făcusem planul să plecăm luni, a doua zi sau vineri. Aceeași oră, aceeași destinație, dar zile diferite. Mai era o ultimă barieră de depășit: ca el să nu fie prezent în clipa evadării noastre.

Am ținut-o pe Adriana la curent cu absolut fiecare pas pe care îl făceam și eu, dar și el. A venit și ziua de luni, 22.01.2024. Ziua în care viețile noastre s-au schimbat radical. El plecase deja de dimineață, însă s-a întors pe la ora 11. Zborul a fost seara târziu; aveam încă un pic de răgaz să pot ieși. I-am spus că trebuie să merg la un interviu și că trebuie să ies câteva ore.

În acel timp, am putut fi contactată de către consulat pentru a avea confirmările pe care le așteptam. Așa că, întoarsă acasă eram deja mult mai încrezătoare că planul nostru va avea succes. Eram pe drumul spre ieșire cu fiecare pas mărunt, dar sigur pe care îl făceam. În momentul în care Adriana mi-a scris că a cumpărat biletele și să îmi fac check-in-ul, încă o dată am avut confirmarea, siguranța și încrederea că acum nu mai este cale de întoarcere, frica a dispărut, curajul și-a făcut loc și tot ce mai lipsea era să pot pregăti câteva bagaje, copiii și să ne îndreptăm spre aeroport.

Am stat și l-am urmărit să fiu sigură că a ieșit din bloc cu mașina, să pot să împachetez

Așa că, începând cu ora 15:40, tot universul a conspirat la această eliberare. Cel puțin așa voiam să cred. Am stat și l-am urmărit să fiu sigură că a ieșit din bloc cu mașina, să pot să împachetez... însă, spre surprinderea și șocul meu, s-a întors acasă peste câteva minute și, fără să scoată un cuvânt, se uita mirat și întrebător în jur, verifica suspicios cu privirea dacă pun eu ceva la cale, mai ales în urma acelor discuții pe tema divorțului.

Am ignorat, am așteptat să plece și, în 40 de minute am împachetat lucruri esențiale, am îmbrăcat copiii și am coborât jos să caut un taxi.

„La aeroport, este foarte urgent”.

Adriana și consulatul au fost în permanentă legătură telefonică cu mine și prin mesaje WhatsApp; mi s-a oferit să fiu preluată de acasă de către consulat, însă nu mai aveam timp. Copiii mă întrebau nedumeriți, dar și fericiți pe de altă parte, că unde mergem, iar răspunsul meu a fost „acasa”.

Oricum, eu le-am promis mereu și i-am asigurat că noi vom pleca într-o zi, că voi face imposibilul să ieșim din acel infern. Nu știam când, nu știam cum, nici unde vom merge sau cine ne va sprijini, dar o simțeam până în măduva oaselor. Era datoria mea morală, spirituală și socială să le asigur o viață demnă de trăit. Tremuram din toate încheieturile, simțeam că sunt în transă, adrenalina era la maxim, nici apă nu băusem, dar cu ultimele forțe, am urcat bagajele, copiii cu mine în spate, iar taximetristului i-am spus „La aeroport, este foarte urgent”.

”Și exact în momentul anunțului oficial de îmbarcare, sună telefonul insistent... era el”

Cu banii trimiși de Adriana vineri, care intraseră doar luni, am reușit să plătesc taxiul până la aeroport. Acolo am fost întâmpinată și de un reprezentant al ambasadei României, care s-a asigurat că vom trece în siguranță de controlul pașapoartelor și restul formalităților. A fost un proces foarte rapid, iar eu îi trimiteam Adrianei poze și mesaje cu fiecare etapă. A fost și este important să documentăm toate aceste lucruri.

Am trecut și de controlul pașapoartelor și, o dată intrați în sala de așteptare, parcă am început și eu să respir. Au urmat alte 2 ore jumătate de așteptare, el nu ajunsese încă acasă, așa că, atâta timp cât nu suna telefonul, eram relativ bine. Ne-am așezat pe băncile din fața biroului de îmbarcare și parcă nu mai treceau minutele. Și exact în momentul anunțului oficial de îmbarcare, sună telefonul insistent... era el, disperat să afle unde suntem. Așa că am acționat și de data asta rapid și nu am răspuns la telefon, am trimis un mesaj să îl derutez puțin, dar și să câștigăm timp, pentru a nu îi da nicio șansă de a veni după noi sau să bănuiască faptul că puteam pleca din țară.

Ne-am urcat în avion și așteptam să decoleze. Legătura telefonică era foarte strânsă cu Adriana și o țineam la curent cu fiecare metru parcurs pe pista de decolare. Și voiam să cred că suntem învingători... au urmat însă câteva minute bune în care nu știam dacă vom mai decola, pentru că avionul se oprea și de fiecare dată credeam că voi fi chemată să mă întorc la bază. Însă, ultima cursă, aceea rapidă pe care o face avionul chiar înainte de decolare, am răsuflat în sfârșit ușurată că nu se mai poate întâmpla nimic.

Evadarea din infern

Am plâns de bucurie, mi-am strâns copiii în brațe și le-am vegheat somnul pe toată durata zborului. Am simțit eliberare, bucurie, extaz, speranță, dorință, dar și ambiție, mândrie și o recunoștință infinită că am reușit să evadăm din acel infern. Au urmat aproape 6 ore de zbor, am aterizat cu bine, am fost așteptați de o familie extraordinară și oameni absolut minunați, care ne-au preluat, ne-au hrănit și adăpostit, care ne-au îndrumat și către instituții de stat care ar putea să ne sprijine în demersurile noastre de reintegrare, însă costurile sunt destul de mari.

Nevoile sunt tot mai solicitante, iar resursele noastre practic sunt inexistente. Suntem încă foarte vulnerabili, din toate punctele de vedere, și chiar dacă ne-am redobândit libertatea, abia acum începe perioada dificilă, mai ales că sunt o mamă singură, cu doi copilași mici, care nu doar că au nevoie de o casă decentă, dar și de educație, hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, dar și integrare socială.

Sunt convinsă că putem conta pe voi, așa cum ne-ați sprijinit pentru a cumpăra biletele. Încă mai avem nevoie de sprijinul și contribuția voastră. Vă suntem recunoscători că ați ales să ne fiți alături în această nouă viață! Mulțumesc echipei Voluntari în Europa, Adrianei Mureșan, consulilor, foștilor consuli, ambasadelor, autorităților și tuturor celor implicați direct sau indirect în acest fragment extrem de delicat al vieții noastre. Vă mulțumim!"

Distribuie Distribuie Comentarii