În vechile credințe populare, copiii nebotezați care mureau nu erau considerați creștini, de aceea slujba de înmormântare era diferită. Etnografii spun că semăna mai degrabă cu cea a sinucigașilor.

Vechile credințele populare din satul maramureșean erau foarte importante și respectate cu sfințenie în lumea satului. Biserica aveau un loc de cinste în sistemul de valori al țăranului, dar credințele străvechi erau păstrate din generație în generație și completau armonios viața omului de rând, limita dintre cele două fiind foarte fină.

Venirea pe lume a unui copil într-o familie era motiv de mare bucurie, chiar și pentru comunitate, nu doar pentru familie. Dar evenimente neprevăzute puteau avea loc oricând, iar decesul unui copil era una dintre cele mai mari tragedii pentru orice familie. Iar dacă nefericitul eveniment avea loc înainte ca micuțul să fie botezat, tragedia era cu atât mai mare.

Asta pentru că un copil nebotexat care murea nu avea parte de aceeași slujbă de înmormântare. „Se făcea doar o slujbă scurtă, se spuneau niște rugăciuni scurte. Era o slujbă asemănătoare cu cea a sinucigașilor”, explică etnograful Pamfil Bilțiu.

Potrivit lui, copiii care mureau nebotezați nu puteau fi îngropați în cimitir. În cel mai bun caz, undeva la marginea cimitirului se permitea îngroparea lor.

Teama că se transformă în strigoi

În Maramureșul străvechi exista credința că unele persoane se transformă după moarte în strigoi. Iar copiii care mureau nebotezați făceau parte din această categorie.

Pentru a evita acest lucru, moașa oficia un ritual de botez păgân, în cazul în care copilul nou-născut era în pericol iminent de deces. „Dacă era bolnăvicios și se considera că există riscul să moară până la botezul creștin, moașa oficia un botez păgân, la lună, la stele sau la copac” , mai spune el.

Dar acest tip de botez se mai oficia și în ate situații. „Dacă interveneau naşteri fortuite, survenite la câmp, în munte, pe la stâni etc., moaşa, care în Ţara Lăpuşului era o adevărată maestră de ceremonii, oficia forme de botez păgân, de o considerabilă vechime. Acestea constau în închinarea copilului la soare, lună, stele sau botezul la copac. Acest tip de închinare a copilului la aştri fundamentali era însoţită de formule orale, care exprimă funcţia apotropaică (N.R.: protectoare) a acestor rituri”, mai spune el.

Apelarea la botezul păgân

De asemenea, un astfel de botez păgân se mai putea oficia la o salcie care a trecut printr-un proces de „încreștinare”. „Copiii care nu puteau fi botezaţi de preot, din anumite motive: trăgeau să moară, locuiau departe de sat, erau bolnavi, imediat după naştere, erau «otrăţâţ», adică li să oficia o formă de botez păgân la salcie, care a suferit un proces de încreştinare”, explică el.

Astfel, se făcea cruce cu o creangă din salcie deasupra capului copilului și se rostea formula orală: „Se botează Ion”, dacă era băiat, sau Ioana, dacă era fată.

Ulterior, dacă copilul supraviețuia, urma să fie botezat și de un preot, dar fără să i se schimbe numele.

Alte forme de botez păgân al copilului era cu apă sfințită, pe care tot moașa îl oficia și se numea „închinarea la moașă”.

„Copilul era luat în braţe, i se turna aghiasmă pe cap, rostindu-se formule orale. Dacă se năştea mort sau murea înainte de borez, se considera că se poate preface sau poate deveni tricolici, strigoi sau diavol. Ei sunt îngropaţi fără preot, la marginea cimitirelor, crezându-se că se desprind de strămoşi, trecând în rândul duhurilor malefice”, mai explică etnograful.