În vara lui 1942 s-a scris destinul lumii, dar mai ales al Europei. A fost începutul sfârșitului pentru Germania Nazistă. Totul a depins de o beție cruntă, de o misiune în deșert, dar și de o rezistență îndârjită într-un oraș al morții și al ruinelor.

Stalin, Roosevelt și Churchill la Teheran în 1943 FOTO wikipedia

În anul 1942, Europa zăcea năucită de loviturile fulgerătoare ale lui Hitler. Armatele Germaniei naziste începuseră asediul Europei încă din 1939, reușind în doar doi ani să ocupe întreaga Europă Centrală, dar și o bună parte din cea vestică. Hitler cucerise o bună parte din statele nordice, Olanda, Belgia, Franța, Polonia, Cehoslovacia și anexase Austria. În plus, în Ungaria funcția un regim supus naziștilor. La fel și în Spania, dar și în Italia, unde se instauraseră la putere fasciștii lui Mussolini. Englezii au suferit în urma bombardamentelor, iar rușii s-au trezit invadați, în vara lui 1941, de o armată de trei milioane de nemți și alți aliați ai naziștilor, inclusiv români. Întreaga Europă părea la cheremul lui Hitler, fără ca statele care mai rămăseseră libere să-și revină din șoc. A venit însă vara lui 1942. O succesiune de evenimente petrecute în doar trei luni au schimbat efectiv întreaga soartă a războiului și au rescris destinul omenirii, al Europei în mod special.

O eroare de calcul, o vară scurtă și o rezistență îndârjită

Operațiunea Barbarossa a fost inițiată în luna iunie a anului 1941. Peste trei milioane de soldați germani, dar și aliați ai Axei au invadat Uniunea Sovietică prin Ucraina, Belarus și Basarabia. Rușii au fost prinși efectiv nepregătiți. Deși Stalin a fost avertizat de posibilitatea acestui atac, în ciuda pactului de neagresiune încheiat cu doar trei ani în urmă, nu a luat nicio măsură. Pentru nemți, atacul asupra URSS a fost un succes total în primă fază. Peste 500.000 de soldați ruși au fost uciși sau capturați doar la Vyazma.

Adică patru armate sovietice efectiv anihilate în primul an. Ucraina, Belarusul, Basarabia au căzut rând pe rând în mâinile Axei. Soldații ruși nu făceau față tehnicii și experienței militare germane. Pe britanicii îi spulberase în Africa de Nord, iar pe ruși îi îngenunchea rapid. Armatele naziste au ajuns la numai câțiva kilometri de Moscova, pregătind asaltul decisiv asupra URSS. Ba chiar oamenii lui Hitler, inclusiv Heinrich Himmler, pregăteau deja epurarea etnică din teritoriile sovietice. Atunci a venit norocul în ajutorul rușilor. Mai precis, o iarnă timpurie care a lovit brusc mai ales în armata germană, nepregătită pentru sezonul rece din Rusia. A fost de fapt un cumul de factori - o eroare de calcul a lui Hitler și o minune care avea să salveze Rusia. Hitler a calculat greșit, pierzând vremea cu campaniile din Balcani, pentru a rezolva ceea ce italienii nu fuseseră în stare. Acest lucru a întârziat cu cel puțin două luni campania din Rusia. De cealaltă parte, iarna a venit în octombrie, în timp ce nemții o așteptau abia la finele lui noiembrie. O ploaie rece și chiciura au început să cadă de la începutul lui octombrie, transformând totul într-o uriașă mlaștină semi-înghețată. Adică aceea rasputitsa, un nămol cleios în care s-au împotmolit atât blindatele germane, dar și tancurile și transportoarele. Nemții au pierdut avantajul vitezei, dar și al manevrabilității și forței de atac a motorizatelor.

La rândul lor, soldații nepregătiți pentru iarnă înghețau de frig și avansau greu prin noroaie. La acestea se adăuga și diferența de encartament, ceea ce făcea foarte grea aprovizionarea pe cale ferată. Cu camioanele de provizii împotmolite și fără trenuri, soldații, pe lângă faptul că înghețau de frig, mai sufereau și de foame, dar și de lipsa medicamentelor și bandajelor. De cealaltă parte, sovieticii aveau o resursă umană numeroasă. Trimiteau valuri întregi de „carne de tun” care îi epuizau pe nemți. În plus, tancurile rusești T-34, mult mai ușoare și mai ieftine decât panzerele germane, se descurcau bine prin noroaie. La începutul lui decembrie 1941, la -45 de grade, cu aprovizionare precară și fără echipamente adecvate, soldații germani au înghețat de frig. Stalin a mobilizat trupele de elită siberiene și pe 5 decembrie a lansat o contraofensivă victorioasă. Mai apoi, în luna august a anului 1942, rușii au reușit, printre dărâmăturile de la Stalingrad, să țină din nou pe loc armata germană, la Stalingrad. Peste 1.000 de tone de bombe au fost aruncate asupra oraşului sovietic, care efectiv a fost devastat. Rușii au rezistat. Rezistența sovietică și oprirea ofensivei germane în est au reprezentat un moment decisiv al războiului. Dacă Hitler ar fi atacat mai devreme, în 1941, iar sezonul rece ar fi întârziat, cel mai probabil mare parte din URSS ar fi căzut în mâinile naziștilor, iar soarta Europei ar fi fost, cu siguranță, cu totul alta.

Beția care a schimbat soarta războiului

Succesul britanicilor în prima bătălie de la El Alamein din iulie 1942, dar și rezistența de la Stalingrad nu ar fi avut efectul scontat fără o alianță puternică între principalele mari puteri care mai rezistau în fața naziștilor. Adică englezii, rușii și americanii, cei din urmă băgați în luptă de japonezi și ocupați mai mult cu zona Pacificului. Fără o acțiune conjugată, războiul ar fi durat mai mult, cu mari pierderi de vieți omenești.

Soarta alianței care avea să pună capăt Celui De-al Doilea Război Mondial și să salveze Europa de naziști a fost jucată, spun martorii contemporani, la o sticlă de vin sau de votcă, în cabinetul lui Stalin, în vara lui 1942. Primul ministru britanic, marele om de stat Winstion Churchill, o personalitate complexă, a înțeles că singura șansă de a-i învinge rapid pe nemți era să cristalieze o alianță cu americanii și rușii. În primul rând cu rușii, în ceea ce privește Europa. Churchill și-a dat seama că Hitler poate fi învins dacă va fi prins ca într-un clește, de la vest de anglo-americani, iar de la est de sovietici. Problema era însă delicată. Churchill era un anti-comunist convins.

„Nu am cunoscut un adversar mai înverşunat al comunismului ca mine”, mărturisea Churchill. În plus, Stalin nici nu dorea să mai audă de „imperialiștii" britanici după ce a fost lăsat singur în fața invaziei naziste, deși englezii i-ar fi promis un atac aerian asupra Luftwaffe care nu s-a mai concretizat. În ciuda diferențelor ideologice și politice, Churchill a făcut primul pas și a plecat, pe 12 august 1942, la Moscova, pentru a discuta cu Stalin. În discuțiile preliminare, Stalin ceruse imperios lui Churchill deschiderea unui front în Balcani pentru a reduce presiunea germană asupra URSS. Churchill venea însă cu un refuz. Întâlnirea, care purta numele de cod "Bracelet", părea din start compromisă. La Conferința de la Moscova, Stalin a luat foc când a auzit că anglo-americanii nu atacă pe frontul de Vest în aceea vară. Mai mult decât atât, i-a jignit pe englezi spunându-le că nu se țin de cuvânt, că se baricadează pe insula lor și că, de fapt, le este teamă să lupte cu nemții. S-a mai pus problema unui convoi de aprovizionare și suport, prin zona arctică, dar și în acest caz discuțiile s-au împotmolit.

Churchill se pregătea să plece, pe 15 august 1942, cu un mare eșec diplomatic. În acel moment, Churchill și Stalin au decis totuși să stea de vorbă între patru ochi. Sir Alec Cadogan, subsecretarul de la Ministerul Afacerilor Externe din delegaţia lui Churchill, relatează cum a decurs aceea întâlnire. La întâlnirea de taină, pe lângă Churchill și Stalin, au participat și Molotov, dar și Sir Cadogan. Dar au ajuns ceva mai târziu. Când au intrat în cabinetul lui Stalin, l-au găsit pe dictatorul sovietic și pe Churchill mâncând și consumând băuturi alcoolice ca la o nuntă. Amândoi pasionați de băutură, s-au împrietenit imediat și au găsit limbaj comun. „Acolo i-am găsit pe Winston, pe Stalin şi pe Molotov care venise şi el între timp. Stăteau în jurul unei mese încărcate, pline cu mâncare şi băutură. Era şi un purcel de lapte fript, dar şi un număr greu de contabilizat de sticle cu băutură”, mărturisea Cadogan. Stalin și Churchill au băut toată noaptea. „Toată lumea părea fericită ca la o nuntă”, spunea Sir Cadogan. La patru dimineața, după un număr nedefinit de sticle de votcă și vin, Churchill și Stalin au bătut palma. Germania Nazistă avea să fie prinsă ca într-un clește.

Victoria din deșert

Seria de evenimente care au hotărât soarta lumii în 1942 s-a încheiat cu bătăliile de la El Alamein. Carismaticul general german Erwin Rommel reușise, cu faimoasa sa Afrika Corps, să ocupe Egiptul, încercând să pună mâna pe Canalul Suez pentru a tăia toată aprovizionarea britanicilor. Britanicii s-au reorganizat, inclusiv cu trupe din fostele colonii, și au reușit, la El Alamein, să-i învingă pe nemți în două bătălii importante. Prima în vara lui 1942, iar cea decisivă la finele lui octombrie, în același an. Trupele britanice conduse de generalul Bernard Montomery au reușit să prăbușească pozițiile defensive ale trupelor inamice, fiind capabile totodată să stăvilească sau să evite contraatacurile germane. Victoria a fost totală, nemții fiind alungați din Africa de Nord, iar Suezul salvat. După doi ani, clopotele au bătut din nou în bisericile din Anglia celebrând victoria. Cu rezistența de la Stalingrad, alianța încheiată cu Stalin și victoria din Africa de Nord, Churchill a putut exclama: "Este începutul sfârșitului!". Evident, pentru Germania Nazistă.