Nicuşor Vrânceanu, un băcăuan de 47 de ani, îşi aminteşte o întâmplare amuzantă de pe vremea când era elev în clasa a IV-a.

„Ne inoculase învăţătoarea tot felul de idei legate de clasa muncitoare, preşedinte şi ţară. Toate propoziţiile pe care le scriam la tablă trebuia să aibă legătură cu conducătorul iubit. Într-o zi, aveam ca sarcină de lucru la gramatică să alcătuim o propoziţie în care cuvântul «arici» să fie subiect. Un coleg de clasă s-a ridicat în picioare şi a spus: «Ariciul păzeşte ţara». Îmi amintesc că învăţătoarea s-a înroşit toată, i-a zis colegului să ia loc în bancă, pe care l-a avertizat că nu-l putem confunda pe conducătorul ţării cu ariciul. Vă daţi seama ce chicoteală era pe capul nostru în bancă“, a povestit băcăuanul. Nicuşor Vrânceanu nu a uitat de perioada când era pionier, când exemplele la orice oră erau legate de clasa muncitoare, care construia ţara, multilateral dezvoltată.

„Uzina vie şi turnătorul Bozan“

Omul nou, construit de regimul comunist, era pus în prim plan chiar şi în manualele pentru şcoala primară. Cărţile spuneau povestea unor muncitori, lucrători în uzine sau în colhozuri, care reuşeau, prin sacrificiul de sine să ajute societatea. „Îmi aduc aminte de nuvela «Uzina Vie», a scriitorului Alexandru Sahia, care a avut simpatii comuniste, în perioada interbelică. Era vorba despre un turnător într-o uzină metalurgică care avea mulţi copii şi care nu avea ce le pune pe masă. A realizat un castron metalic, cât să le ajungă la toţi, dar moare ars după ce a căzut peste el o şarjă de fier topit“, îşi aduce aminte profesorul de istorie Dumitru Ficuţă.

Literatura din clasele mai mari

Odată cu clasele gimnaziale, se schimba şi perspectiva. Dacă în manualele de limba română din ciclul primar erau prezentate nişte modele care aveau rolul de a-i forma pe copii, în gimnaziu, deja se ridica ştacheta. Apăreau adevărate ode închinate Tovarăşului şi omului nou.

FOTO: Texte din Abecedar

„Comunistului“ (de Nicolae Labiş), „Minerul“ (de Emil Isac) sau „Truda comună“ (Adrian Păunescu), poezii apărute în din maualul de „Limba Română“, de la clasa a VIII, din 1987, sunt adevărate instrumente ideologice menite să insufle tinerilor doctrina Partidului Comunist. Se pune accentul pe cultul muncitorului, importanţa colectivităţii, dăruirea faţă de partid, pe morala socialistă.

Dacă deschizi maualul de „Limba Română - Lecturi Literare“, de la clasa a VIII- a, editat în 1987, pe prima pagină găseşti portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu menţiunea: secretar general al Partidului Comunist Român, Preşedintele Republicii Socialiste România. Pe următoarea pagină este redat Imnul Republicii Socialiste România. Autorii manualului precizează că muzica aparţine lui Ciprian Porumbescu, textul imnului fiind adaptat. După imn, apare o poezie cu şase strofe despre care se spune că ar proveni „din cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în grandioasa Adunare Populară de la 5 decembrie 1981 consacrată dezarmării şi păcii“.

Poezia banală este un exemplu al modelului de gândire promovat de Partidul Comunist: simplu, ca să înteleagă toată lumea, şi cu mesaj puternic propagandist. Strategia „picăturii chinezeşti“ în ceea ce priveşte propaganda a fost folosită şi în manualul de lecturi literare din clasa a VIII-a.

Reproducem ultima strofă a poeziei atribuite „tovarăşului“:

„Noi suntem Puterea Mare
Hai la luptă, deci, popoare,
Pentru pace şi dreptate
Pentru viaţă-n libertate
Propagandă comunistă“

Cuprinsul manualului a fost atent înţesat cu texte literare de propagandă comunistă. Cel mai relevant exemplu este poezia intitulată „Comunistului“, de Nicolae Labiş. În fotografia care ilustrează poezia apar Elena şi Nicolae Ceauşescu, înconjuraţi de sute de pionieri.

FOTO: Texte din Abecedar

Poeziile comuniste ale lui Labiş

Criticii literari care au analizat de ce este perceput Labiş ca un poet comunist. „Mai întâi, conventia impusă de manualele şcolare unde, pe lângă «Moartea căprioarei», generatii de elevi au găsit, obsedant, «Partidului», «Întâlnire cu tractoriştii», «Oraţie de nuntă» şi «Comunistului»; poeme obscure şi care au creat imaginea convenţională a poetului comunist. Într-o altă ordine, critica a impus ceea ce a numit caracterul ocazional, deşi admitea aici şi un sunet straniu: Poezia sa este în întregime ocazională, strict determinată de împrejurări biografice, dar «sunetul» pare straniu si face aceste împrejurări de nerecunoscut sau neglijabile în sine“, scrie Lucian Raicu. Acestui «caracter ocazional» se plasează si percepţia altor critici care au marcat apăsat „biografismul” poeziei lui Nicolae Labiş – scrie criticul Ioan Holban.

Precizarea de la final

La finalul poeziei apare un fel de precizare în care se arată: „Datoria fundamentală a membrilor de partid, a membrilor Uniunii Tineretului Comunist este de a servi cu credinţă cauza partidului şi poporului, de a pune tot ce au mai bun, întreaga lor energie, capacitate de muncă şi pricepre în slujba înfăpturii Programului Partidului Comunist de înfăptuire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism. Fiecare comunist trebie să pună mai presus de orice înflorirea materială şi spirituală a patriei socialiste , creşterea continuă a gradului de bunăstare şi civilizaţie ale poporului, afirmarea tot mai puternică a naţiunii noastre în rândul naţiunilor lumii”. Textul este citat din „Codul Principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste“.

Propaganda continuă şi la capitolul „Întrebări şi exerciţii“, conceput pentru a analiza poezia. Elevii sunt puşi să răspundă la următoarea întrebare: „De existenţa şi de rolul Partidului Comunist se leagă înnoirile care au avut loc în viaţa ţării. Subliniaţi, în textul poeziei, metaforele care exprimă această idee“. Elevii primeau cu această ocazia şi următoarea temă de casă: „Alcătuiţi o compunere liberă despre un comunist pe care îl cunoaşteţi bine şi pe care îl îndrăgiţi“.

Odă adusă muncitorilor

În acelaşi manual de clasa a VIII-a găsim o serie de poezii şi texte care evocă istoria poporului român: „Neamul Şoimăreştilor“ (Mihail Sadoveanu), „Vlaicu Vodă“ (Alexandru Davila), „Visul lui Tudor Vladimirescu“ (Poezie populară), „Balada Unirii“ (de Tudor Arghezi), „Transilvania“ (Ioan Alexandru). Alte texte prezentate în material sunt dedicate muncitorului comunist care este văzut ca model existenţial suprem. Un exemplu în acest sens este poezia „Minerul“, de Emil Isac:

„Razele albe ce din bec se raspândesc în odaie,
Drag miner, se fac din cărbunele negru pe care
ciocanul tău îl taie.
Din noaptea pamântului tu mi-ai trimes lumina în
noapte
Şi gându-mi coboară la tine cu sfială şi cu şoapte, Cum s-ar învârti toate roţile, dacă n-ar suna neîncetat ciocanul tău în pământ?
Cum ar porni navele pe valuri şi s-ar duce trenurile,
drum în vânt?
Cum ar dudui motoarele, dacă n-ai fi tu în pământ?“

Educarea omului nou

Manualele de pe vremea comunismului erau concepute în asa fel încât elevilor să le fie insuflată de la vârste fragede mentalitatea Partidului Comunist. Elevii erau educaţi ca să devină „oameni noi”, care să se dăruiască total în slujba colectivitatii şi a partidului. Individualismul era considerat un pacat capital . Lucian Boia precizează în Mitologia stiintifica a comunismului, că individul este pulverizat în „pasta amorfa a colectivităţii“, iar omul nou nu „poate fi decât doldora de calităţi, un Făt-Frumos“ al laboratorului serviciilor secrete si al partidului. Accentul se punea pe cultul muncitorului, pe colectivitate, pe mitul părintelui-educator politic, al eroului popular educat în comunism, pe morala socialistă.

Valorile inhibate

Un psiholog din Constanţa care a făcut primii ani de şcoală înainte de 1989 a analizat pentru Adevărul modul în care erau atunci îndoctrinaţi copiii. Cristina Raluca Dincu crede că anumite modele din învăţământul de atunci se perpetuează şi acum, după 24 ani. Creativitatea, originalitate, iniţiativa şi propria părere, care erau interzise atunci, sunt promovate şi acum de anumiţi profesori sau învăţători.
„În perioada respectivă erai apreciat dacă erai un foarte bun executant, dacă erai capabil să memorezi punct cu punct, virgulă cu virgulă ceea ce spunea omul luminat al ţării sau cine scria manualele. Copilul se formează mai întâi în familie şi după aceea în şcoală. Ei îl formau în stilul de fi bun executant şi de a fi oameni care ascultă, care gândesc mai puţin, oameni care se supun mai uşor ordinelor primite, oameni lipsiţi de personalitate“, spune psihologul Cristina Dincu.

Educatorul contează la fel de mult ca şi manualul, crede psihologul constănţean.
„Pe lângă cei şapte ani de acasă, şcoala vine şi formează caracterul prin exemplul propriu al educatorului, dar şi prin stilul de educaţie pe care îl implementează. Dacă există un stil mai deschis, comunicativ care se bazează pe comunicare, ceea ce presupune să şi transmiţi informaţii, dar să şi asculţi, să respecţi reciproc, dezvoltarea originalităţii, a creativităţii, pe oratorie, atunci o să formăm oameni cu un caracter puternic, oameni deschişi, uşor adaptabili. Dacă o să mergem pe sistemul acela de educaţie în care comunicarea nu va fi comunicare, ci va fi într-un singur sens, profesorul vorbeşte, iar părerea copilului contează mai puţin sau deloc, când există doar anumite reguli şi ieşirea din tipare nu e cazul, atunci o să creştem copii cu o stimă de sine scăzută, cu o capacitate de adaptare la situaţii noi deficitară.“
Poeziile erau modul predominant de îndoctrinare înainte de 1989. Un copil de clasele I-IV nu înţelegea ce spune atunci. Acelaşi copil de clasa a IV-a înţelege acum mai bine ce i se oferă, crede Cristina Dincu.

„Vorbim despre o generaţie care la vârsta aceea nu înţelegea lucrurile şi doar le reproducea. Nu avea relevanţă aşa de mare conţinutul pentru că oricum, în perioada aceea, conţinutul era mai puţin important pentru că nu se dezvolta gândirea individului. Adică puteai să înveţi şi ceva lipsit de orice logică şi utilitate doar pentru că ţi s-a spus. În 20-30 ani s-a produs o diferenţă în modul de gândire, inclusiv la copii“, a declarat Cristina Dincu.

Partea pozitivă a educaţiei comuniste

Dincolo de poeziile sau de proza din manuale, care impuneau o anumită ideologie, psihologul constănţean crede că anumite elemente ale mediului de atunci îi făceau bine elevului din clasele primare sau de gimnaziu.

„Partea negativă este cea că introduceau nişte rigori clare, iar partea pozitivă este că într-o societate modenă ca a noastră unde nu avem rigoare în societate, rigoarea ar fi indicată. Rămâi cu partea pozitivă de atunci dacă ai făcut doar patru clase sub comunism, poţi să ai acum o anumită rigoare, o apreciere a muncii prin comandamentele de pionieri, aveai oarecare funcţii. Până la urmă, orice lucru nu este bun sau rău cu totul. În orice găseşti şi lucruri pozitive, dar nici măcar conţinutul a ceea ce au învăţat ei atunci ar putea să aducă prejudicii majore, nu asupra intelectului, însă asupra capacităţii de adaptare. Dacă pentru societatea în care trăim avem aceşti oameni care sunt lipsiţi de iniţiativă pentru a-şi apăra propriul interes, de a găsi un loc de muncă mai bun, de a face ceva pentru a obţine un salariu mai mare. Ei sunt cumva prinşi în nişte cătuşe ale trecutului pentru că ei sunt obişnuiţi să nu schimbe nimic. Lucrurile, ca să fie bune, trebuie să rămână în acelaşi cadru, le este frică de schimbare. Asta e deserviciul pe care l-a făcut acea perioadă.“

Poeţii „roşii“ luau locul marilor scriitori

Gheorghe Bloancă este profesor de limba română în Timişoara din 1967. Este unul din profesorii care erau nevoiţi să predea lecţiile după programa stabilită la Cabinetul nr. 2, condus de Elena Ceauşescu.
„În manualele de limbă română existau texte concepute special pentru ideologia comunistă. Au fost texte, poezii care ducea spre acea ideologie. Poate vă mai aduceţi aminte că în fiecare manual apăreau poze cu portretul lui Ceauşescu, făcute de Octavian Băncilă. Existau fragmente scrise special pentru conducător şi partid”, a declarat Gheorghe Bloancă.

Profesorii care predau în aceea perioadă nu îşi puteau asuma să facă revoluţie în învăţământ. Dar nici nu se gândeau că fac ceva greşit.

„Atunci îţi puneai problema că ceva nu este în regulă. Era diferită situaţia. Dascălii aveau de predat lecţiile din carte şi nu se gândeau că e ceva greşit. Şi eu sunt un produs al sistemului de atunci, nu pot să spun că e altfel. Lucrez din 1967. Nimeni nu se gândea atunci că face ceva greşit. E adevărat că ascultam şi eu Radio Europa Liberă, aveam informaţii din Germania sau America, dar lecţia obligatorie trebuia predată. Nu prea existau profesori revoluţionari. Exista un regim şi nici nu te gândeai că va putea fi schimbat”, a mai spus Bloancă.

Profesorul din Timişoara ştia însă că mari scriitori români, cum ar fi Lucian Blaga, au fost marginalizaţi în manualele de limbă română de liceu, în vreme ce poeţii care preaslăveau comunismul ajungeau să fie subiecte pentru elevi la examenul de Bacalaureat.

„Mihai Beniuc a fost unul din cei mai «roşii» poeţi dintre poeţii comunişti. Poeziile lui erau importante. Trebuie să îi înveţi poezia comunistă, pentru că putea să îţi pice la Bacalureat. Era unul dintre subiecte de la examen. Poeziile comuniste erau subliminale şi duceau cu gândul la regim şi la patrie. De cealaltă parte, Lucian Blaga, unul dintre cei mai mari poeţi (alături de Arghezi şi Barbu), nu era predat la liceu. El era reprezentantul idealiştilor în filosofie. Blaga era nu era bine văzut pentru că avea o filosofie personală. Noi ştiam acest lucru, dar nu aveam de ales şi trebui să respectăm programa”, a mai afirmat Gheorghe Bloancă.

Cine a fost Mircea Beniuc, poetul care îl eclipsa pe Blaga

Mihai Beniuc s-a născut în 20 noiembrie 1907, la Sebiş, Arad şi a murit în 24 iunie 1988. După o specializare la Hamburg în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul cu un titlu bine ales, „Un om aşteaptă răsăritul”, şi pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în ţară, se stabileşte la Bucureşti, cu pretenţia de mare scriitor.

Are grijă să-i defăimeze pe poeţii cu adevărat importanţi, printre care şi pe fostul lui profesor, Lucian Blaga, aflat pe atunci în dizgraţie din motive politice. Publică în medie câte o carte pe an, îşi reediteazã cu o frecvenţă permisă numai privilegiaţilor aproape toate scrierile şi are grijă să i se rezerve capitole în manualele şcolare.

În 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej, îl înlătură din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din Bucureşti.

Mihai Beniuc face uitată cartea sa de versuri din 1951, „Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej”, şi se reprofilează, începând să scrie ode pentru Nicolae Ceauşescu. În ultimii ani de viaţã, deşi nu mai este ce-a fost, stă fără griji în vila sa din cartierul Primăverii şi fabrică, pe bandă rulantă, poeme de glorificare a „marelui conducător”, al PCR şi al României socialiste, poeme pe care vin să le ridice la ocazii festive curieri de la principalele ziare şi reviste ale epocii.

La acest articol au contribuit Adrian Boioglu, Mircea Merticariu, Olimpia Filip, Remus Florescu şi Ştefan Both.

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii