Unde e revolta societăţii româneşti?
După toate semnele şi procentele, plebea s-a răzvrătit. Revolta neciopliţilor albi sătui de munca la negru, proiecte umanitare şi discursuri înalte fugăreşte lumea bună în jurul urnei de vot. Puneţi degetul oriunde pe hartă şi îl veţi retrage pîrlit.
În Marea Britanie, revolta a provocat divorţul de UE. Ungurii au desfiinţat cotele din basmele multiculturale născocite la Bruxelles. Austria se pregăteşte să aleagă un preşedinte radical de dreapta. În Franţa şi Olanda, alegătorii sînt gata să cheme la putere demagogi vîrtoşi. În Columbia, oamenii de rînd au scuipat pe o ofertă de nerefuzat. Guvernul a propus pacea. Mai precis, pacea cu ucigaşii de oameni de rînd. Nicăieri nu e mai lesne de văzut cauza acestor furii repetate decît în obrăznicia la care a ajuns stăpînirea în Columbia. O armată de terorişti marxişti omoară 200.000 de oameni, distruge sute de sate şi face miliarde din droguri. Recunoscător pentru cele de mai sus, preşedintele ţării, încurajat de colegii lui socialişti Obama şi Papa Francisc, oferă: un acord de pace, una amnistie, zece locuri în Parlament şi niciun sfanţ confiscat.
Acestea sînt izvoarele furiei. Revolta izbeşte, peste tot, făcături festive, croite pentru deliciul moral al binefecătorilor. Aroganţa nu îşi mai vede aroganţa. Societăţi umilite refuză aranjamentul şi ripostază, cît mai e timp şi cît se mai votează liber. Pînă aici, totul e scandalos de limpede. De aici încolo, începe cazul României.
Unde e revolta societăţii româneşti? Cum de nu izbucneşte odată răscoala alegătorilor, în ţara corupţiei plenare? Benzile desenate pentru guvernare de USR, foiala pe biciclete şi consumul sporit de etnobotanice sînt doar parodia care luminează mai bine absenţa. În fond şi oricît de neconvenabile ar fi datele, de aproape 30 de ani, PSD e cel mai corupt şi cel mai votat partid al ţării. Cum de se poate aşa ceva? De unde atîta lipsă de politeţe şi civism faţă de şeful de clinică UE şi medicul de familie DNA?
Răspunsul nu e nici plăcut, nici neplăcut. E real. Răscoala nu se porneşte din lipsă de scînteie şi de răsculaţi.
Nimic din ce e rău, strîmb şi stricat n-a fost impus din afară sau de deasupra. Doar leacurile sînt de import şi de sus. Realitatea e internă şi social neaoşă. Corupţia nu îngraşă revolte populare pentru că e locală, naţională şi populară. Organică, într-un organism obişnuit să funcţioneze cu boala în sînge. Spre deosebire de consensul care uneşte establishmentul occidental şi e pălmuit de la Londra la Bogota, corupţia noastră nu face figură de aberaţie care trebuie pîndită şi pedepsită vot. Asta nu înţeleg cei ce îşi pun speranţele în DNA, ca revoluţie de sus. Din acelaşi motiv, majoritatea discuţiilor despre corupţie se duc în termeni cînd naivi, cînd stridenţi.
N-ar trebui să ne scape: curînd, vom aniversa o sută de ani de Unire şi cel puţin două sute de hoţie. Ambele naţionale şi demne de o cercetare mai serioasă. Ca să nu spunem: de respect.
Corupţia nu place, dar e populară. Cine susţine că n-o practică are memoria scurtă şi e, probabil, zugrăvit pe un perete de altar. Corupţia nu e frumoasă, dar e utilă. Nu face bine, dar te ţine la suprafaţă sau îţi face loc. La fel, nesărata (şi, în consecinţă, de dus la ocnă) discuţie pe tema plagiatelor.
Aproape toate doctoratele sînt furate, aşa cum aproape toate filmele sînt descărcate de pe torente. Altfel, de unde o naţie de doctori şi doctoranzi, de la ghişeul gării pînă în Parlament? Nu uitaţi să vă verificaţi soţul sau soţia; într-o bună zi, s-ar putea întoarce acasă Doctor al Universităţii din Colţ. Alături de furtul din bugetul de stat, parvenitismul prin împăunare doctorală e o datină socială, nu o excepţie şi nu o abatere de la albia corectitudinii naţionale. În fond, alfabetizarea dusă la bun sfîrşit de comunişti a continuat cu un eşec. Proştii dotaţi cu pix şi promovaţi de partid s-au vrut academicieni doctori ingineri. Cap de coloană, Ceauşeasca. Noii parveniţi politici le urmează, azi, pilda şi, cînd nu se vor doctori, se simt masoni sau iniţiaţi în culte cu cristale şi energii anticanceroase. Cineva s-a suit în copac şi are rît de silicon. Contez pe vreo 20-30 de prieteni apropiaţi. Am, deci, onoarea statistică să cunosc jumătate din autorii de doctorate cinstite în România. A doua jumătate a plecat din ţară sau iuţeşte pasul spre vama Nădlac.
E foarte probabil ca lucrurile să nu stea deloc aşa sau să stea exact aşa cum sînt mîzgălite în rîndurile de mai sus. Nu contează. După atîţia ani de vorbărie calificată şi succes electoral al corupţiei, sîntem datori cu un singur lucru: să facem cunoştinţă cu lumea reală şi să ne băgăm în seama poporul. Altfel, rămîne deschis doar drumul vechi pe care au eşuat atîtea minţi şi îndreptări, de la eminenţele lor interbelice încoace. După un amar de experienţă cumulată în 40 de ani de comunism şi 20 fără comunism, românii au declarat România o boală fără leac.
În acest punct, intervin, de regulă, lamentaţiile care fac din români un popor ce nu-şi merită scriitorii şi din mămăligă un aliaj greu. Asta e ţara şi ăştia sînt românii! Nu explodează şi nu ştiu să se pună împotrivă! Cu siguranţă, aşa sună cele mai neatente gînduri rostite în ultimii 27 de ani.
Căci, neînţeleasă şi subestimată, revolta societăţii româneşti a avut, deja, loc. Atîta doar că, fiind o reacţie de masă, fără program şi însemne pe buletinul de vot, revolta a fost trecută şi la alte necazuri. Protestul românilor a fost devastator.
Revolta a scos din ţară 3,5 milioane de oameni. Şi asta, aşa cum spune un instructiv raport OECD (decembrie 2013) încă înainte de 2007. Cu alte cuvinte, românii s-au lămurit repede şi au plecat, pariind corect că admiterea în UE nu va schimba raporturile fundamentale în ţară şi nu le va da o şansă în plus.
Aşadar, marele protest românesc nu a fost o speranţă, ci o sentinţă. Oamenii n-au respins, ci s-au desprins. Adică, au arătat că ştiu două lucruri: că ţara lor are o problemă şi că problema nu poate fi rezolvată. După un amar de experienţă cumulată în 40 de ani de comunism şi 20 fără comunism, românii au declarat România o boală fără leac. După care, s-au externat. Aşa am scăpat de societate şi am rămas cu societatea civilă.
Ce puteam face? În principiu, ce nu se mai poate. Adică tot ce era de făcut demult şi nu mai are loc de viaţă astăzi. Şi anume: dezvoltarea. Dacă România pornea, acum 27 de ani, cu planul cinstit de dezvoltare a regiunilor, populaţiilor şi talentelor nu ne mai trezeam cu o ţară goală, o boierime coruptă şi o dăscălime ameţită. Evident, aşa ceva nu s-a putut pentru că era singurul lucru de care noua putere se temea cu adevărat. Laureaţii răsturnărilor de regim nu au obiceiul să îşi pună titlul în joc.
Odată distrus monopolul economic al reţelei postcomuniste, România risca să devină o democraţie de facto. Consecinţele au venit rapid şi fără recurs. Mai întîi, abandonul naţional, pe lîngă care abandonul şcolar e o şotie nevinovată. De plecat, au plecat şi alţi est-europeni, dar proporţional conducem cu nenumărate ture de Arenă Naţională. Apoi, mirajul soluţiei importate, după care Măria Sa sistemul penal administrativ va izbăvi ţara, de sus în jos. Fals. Metoda e la fel de nenaturală şi lipsită de aderenţă ca un curs intensiv de esperanto. Ea poate pedepsi la nesfîrşit, prin rotaţie sau tragere la sorţi, îndeosebi înaintea campaniilor electorale şi mai ales politicieni maziliţi prin ucaz obscur.
În rest, anii de puşcărie pe cap de demnitar vor crea doar satisfacţii trecătoare la galerie şi un centru de putere în plus. Adică sentimente şi abuz. Trăiri pasive şi pîrghii active de control. Vechii noştri prieteni istorici.
