Una dintre cele mai ucigătoare tactici de luptă din lumea antică a fost aplicată de triburile iraniene ale Imperiului Part. Luptătorii parți era capabili, cu ajutorul cavaleriei ușoare, să destabilizeze liniile inamice și să provoace pierderi semnificative. Victimă le-au căzut inclusiv romanii.

Arcași cumani folosind lovitura partă FOTO wikipedia

De-a lungul istoriei militare au fost aplicate numeroase strategii de suprindere și destabilizare a adversarului. Una dintre cele mai ingenioase și eficiente a fost lovitura partă. Pe scurt, era un mod anume de a atrage adversarul, de a-l face să rupă formația și să se expună unor lovituri ucigașe, executate cu arcul, disimulat, din goana calului, cu o precizie uimitoare. Cei care au făcut faimoasă această strategie au fost parții, triburi care au locuit în Antichitate în partea de nord a Iranului actual, probabil de origine scitică. Eficiența acestor războinici călare, care știau să semene moarte cu ajutorul săgeților, a devenit legendară și de temut inclusiv în rândul legionarilor romani, cei mai disciplinați și de temut soldați ai lumii antice.

Un imperiu de temut născut din cenușa stăpânirii lui Alexandru Macedon

Parția era o regiune străveche care corespunde regiunii Khorasan din Iranul de astăzi. Nu s-a știut despre această regiune mai nimic în timpul stăpânirii ahemenide, adică din perioada când făcea parte din Imperiul Persan. Numele său, bănuie unii specialiști, vine de la niște triburi nomade numite parni. Aceștia erau păstori și călăreți războinici care venea din Asia Centrală și s-au stabilit în Khorasan, pe teritoriul Imperiului Persan. Parția a devenit cunoscută abia după moartea lui Alexandru cel Mare . Regele macedonean cucerise Imperiul Persan, inclusiv Parția sau Khorasan.

După ce Alexandru a murit, imperiul său este împărțit între diadohi, adică generalii săi. Seleucos, unul dintre aceștia, a ajuns să stăpânească teritoriul Persiei de astăzi dar și zone precum Mesopotamia, Siria, Canaan și altele. Se spune că primul rege al parților Arsaces I s-a revoltat împotriva seleucizilor, urmașii lui Seleucos și a întemeiat propriul regat. Arsaces a întemeiat dinastia Arsacizilor. Sub urmașii lui Arsaces, Mithridates I( 171-138 ÎHr) și Artabanus II puterea parților se extinde de la sudul țărmurilor Mării Caspice până în valea râurilor Tigru și Eufrat, controlând inclusiv tot platoul iranian. În cele din urmă sub conducerea lui Phrates al III lea(70-57 ÎHr), Parția devine un imperiu de temut, întins de la Eufrat la Ind. Parții au strâns averi impresionante fiindcă controlau drumurile comerciale care legau Asia de lumea greco-romană.

O forță militară de temut

Parții se bazau masiv pe cavalerie. De altfel, cea mai mare parte a armatei era formată din nobilimea partă, numiți azadan, dar și din supușii lor, aduși la oaste în baza unor obligații asemănătoare cu cele feudale. Armata nu putea fi mobilizată o perioadă prea lungă de timp fiindcă nobilimea trebuia să se întoarcă pe domeniile lor, în special pentru a veghea strângerea recoltelor. Tocmai de aceea campaniile trenbuiau să fie rapide și eficiente. Iar cavaleria oferea cea mai bună mobilitate. În plus era o tradiția central-asiatică pe care o purtau aceste triburi parsi. Cavaleria partă era formată, pe de o parte din trupe greu înarmate, numite catafractari. Aceștia aveau armură completă, inclusiv pentru cal, și erau folosite ca trupe de șoc, pentru a sparge liniile inamice. De cealaltă parte, erau trupele de cavalerie ușoară, formată din arcași călare, cu puțină protecție și care se bazau mult pe mobilitate.

Aceste trupe ușoare aplicau o strategie care a rămas legendară și a dat fiori până și romanilor. I se spunea lovitura partă și era executată cu o eficiență letală. Era propriu-zis o combinație de tactici militare care făceau pe adversari să rupă rândurile și să fie expuși unei ploi de săgeți. Practic, lovitura partă era aplicată în cadrul unei tactici de retragere simulată. Cavaleria ușoară a parților hărțuia în permanență inamicul cu un tir aproape neoprit. Exasperați aceștia rupeau rândurile încercând să atace cavaleria partă. La rândul lor parții se prefăceau că se retrag, făcându-i pe inamici să avanseze și să se expună și mai tare. În timp ce goneau în retragere, parții executau o mișcare de întoarce în șa și trăgeau de peste umăr, înapoi. Era o manevră care presupunea o pricepere extraordinară, mai ales în arta călăriei dar și a trasului cu arcul.

Calul era manevrat doar cu ajutorul genunchilor, în plin galop. Săgețile erau trase, chiar dacă din goană și dintr-o poziție incomodă cu o precizie devastatoare. Această tactică a fost aplicată cu succes împotriva romanilor, în bătălia de la Carrhae din anul 54 îHr. Marcus Licinius Crassus, unul dintre triumvirii romani doreau să refacă imperiul lui Alexandru Macedon și i-a atacat pe parți. În bătălia menționată, trupele romane au fost hărțuite de cavaleria ușoară partă. Legionarii au încercat să-i urmărească dar au fost decimați prin lovitura partă. Spre a nu mai suferi pierderi au format celebrele testudo, formații strânse, sub forma unei cutii realizate din scuturi. În acel moment au devenit însă vulnerabili în fața cavaleriei grele parte. Catafractarii au făcut ravagii în rândurile romanilor. Lovitura partă a fost preluată sau utilizată de mai toate popoarele Asiei Centrale care au ajuns să invadeze ținuturi din Europa.