Analiză semnată de Mircea Miclea, profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la Universitatea Babeș-Bolyai, cercetător, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, fost ministru al Educației. 

Asistăm la ascensiunea unei noi religii: cea a Siguranței. S-a instalat treptat, insidios, în ultimele decenii (a se vedea, spre exemplu, F. Furedy – Cultura fricii; U. Beck – Risk Society), când lucrurile firești au început să fie considerate periculoase. Înainte vreme, o furtună de vară era o furtună de vară; acum are coduri de periculozitate: galben, portocaliu, roșu. La fel și pentru vânt, frig, căldură etc. Vedem riscuri peste tot în evenimentele firești ale vieții. Acum, cu pandemia, noua religie s-a răspândit și mai mult în mințile noastre, cu o viteză mai mare decât cea a coronavirusului. Are preoții ei – cei care zi de zi decupează din realitate doar pericolele și ne arată cât de mari sunt (dar, mai ales, vor fi!) ele. Are inchizitorii ei, cei care nu te mai pot arde pe rug, dar care te pot linșa pe rețelele de socializare dacă ai încălcat ritualurile de (auto)protecție, ba chiar și miliția proprie, cu carnet de amenzi!

O nevoie firească, de a ne simți în siguranță, s-a transformat într-o religie! Are tot mai mulți adepți: unii, pentru că își pot justifica prin ea propriile spaime, alții, pentru că prin ea își pot vărsa ura și frustrările, iar alții, pentru că pot obține câștiguri frauduloase, dar fabuloase, de pe urma ei. Cultul excesiv al siguranței poate fi însă dezastruos, atât pentru individ, cât și pentru societate. El inhibă realizarea altor nevoi, la fel de firești: de relații proximale cu semenii noștri, de a fi liberi, de a avea realizări personale. Cu cât ne apărăm mai mult, cu atât ne dezvoltăm mai lent. Ajungem să ne protejăm, cu costuri tot mai mari, un mod de viață tot mai lipsit de valoare. De aceea, transformarea siguranței dintr-o nevoie într-un cult trebuie contracarată prin analiză critică. Fac aici începutul, gândind câteva aspecte.

• Reprezentarea, în mintea noastră, a pericolului, e altceva decât pericolul. Ca orice fenomen complex, pericolul, indiferent care, are mai multe aspecte, poate fi privit din mai multe perspective. Ne apropiem de reprezentarea corectă a pericolului prin integrarea perspectivelor asupra lui. Dacă ne uităm acum la ce ni se spune despre COVID-19, apare că suntem în preajma Apocalipsei. Ni se prezintă zilnic date absolute, care se cumulează cu cele din ziua precedentă. Toate graficele (despre persoanele infectate sau decedate) arată o creștere înfricoșătoare. Dar, dacă raportăm exact aceleași date la datele din alte țări sau dacă raportăm mortalitatea COVID-19 la milionul de locuitori și comparăm cu alte rate de mortalitate (de cancer, de accidente auto, de gripă sezonieră, de tulburări cardiace, de accidente cerebrovasculare), semnificația datelor se schimbă. Arată că ne confruntăm cu un pericol, dar care este mai mic decât altele cu care ne-am obișnuit și, în niciun caz, nu e anticamera Apocalipsei. Diferența este aceea dintre un adevăr care paralizează și un adevăr care zidește, cum s-ar spune în limbaj teologic. Așadar, să nu punem botu’, să nu consideram o perspectivă, un decupaj tendențios asupra pericolului ca fiind pericolul real. Să ne uităm și în alte părți, nu doar acolo unde ni se indica cu degetul de către „autorități”  și, mai ales, să integrăm perspectivele, informațiile. Prin gândire critică și integrare ne vom apropia mai mult de adevăr și, cum zice Cartea, adevărul ne va face liberi!
• Relația dintre măsurile de siguranță și starea de siguranță este non-liniară. Adepții cultului siguranței vin cu o idee simplistă (care, tocmai de aceea, intră ușor în mintea oamenilor), care susține că, cu cât vom lua mai multe măsuri de siguranță, cu atât vom fi mai în siguranță. Fals! Relația este non-liniară. Doar până la un punct plusul de măsuri de siguranță duce la o stare de siguranță mai bună, după care costurile pe care le incumbă și excesul lor le fac disfuncționale. Este firesc să ne spălăm pe mâini, de pildă, pentru a ne proteja de virusuri sau de microbi. Dar, dacă facem acest lucru excesiv, ajungem la tulburare obsesiv-compulsivă, care ne ruinează viața, cariera și relațiile relevante! Așadar, orice măsură de siguranță suplimentară trebuie judecată riguros, în funcție de circumstanțe. Carl von Clausewitz, un general prusac, scria în celebra lui carte Despre război că cine se apără mereu nu poate câștiga niciodată!
• Cultul siguranței încetinește învățarea și inovarea. Ca să învățăm, trebuie să experimentăm, să avem curajul să facem lucruri. Evident, adesea vom greși. Dar, cum ne spun științele cognitive, învățăm mult mai mult și mai repede dintr-o greșeală decât dintr-un succes. Greșelile sunt neplăcute dar utile, pentru că ele stau la baza învățării și a inovației. Dacă, dimpotrivă, vrem să fim cât mai în siguranță, vom experimenta tot mai puțin, deci, vom învăța tot mai puțin și vom inova și mai puțin. Dacă stăm de pildă, cu copiii închiși în casă, fără să începem, treptat, să reluăm școala, nu vom învăța cum să facem educație în noile condiții. Noroc cu alții care, la rate mult mai mari de mortalitate, au înțeles că trebuie să riște, să experimenteze ca să învețe! Măcar să învățăm de la ei, dacă nu suntem capabili pe cont propriu. Ca indivizi și ca țară, trebuie să alegem: vrem un plus de învățare și inovare sau un plus de siguranță, vrem să fim  tot mai înapoiați, dar mai în siguranță, sau mai în față, riscând.
• Siguranța unei părți subminează siguranța întregului. Știm de la Maxwell că siguranța unui sistem fizic se bazează pe fluctuația (nesiguranța) părților. Știm din ecologie că un ecosistem este mai în siguranță cu prețul unei nesiguranțe mai mari în unele părți. Erbivorele se vor simți mai în nesiguranță dacă apar carnivorele, dar împreună asigură reziliența mediului ecologic ca întreg. Trebuie să ne gândim întâi la sistem, apoi la părți. Acum se face invers: partea e totul, întregul nu contează. Suntem obsedați de siguranță sanitară legată de COVID-19 și ignorăm orice altceva. Din cauză că numai urgențele se tratează, sute de bolnavi de inimă, cancer, diabet mor cu zile! Credeți că celelalte boli au luat o pauză și doar coronavirusul există? Câteva sute de mii de oameni vor rămâne fără loc de muncă, cu mai puțini bani, deci cu mai puține șanse de a-și cumpăra medicamentele necesare ca să-și trateze bolile. Dacă vine o criză economică, ce se va întâmpla cu țara, ca întreg, cât de în siguranță va fi? Religia siguranței ne face să nu mai vedem întregul, din cauza unei părți, să facem sistemul nesigur, de dragul siguranței unei părți. Gândire mioapă!

Mă opresc, deocamdată, aici. În inginerie, când se construiește ceva, un pod, de exemplu, se stabilește care este rezistența pe care el trebuie să o aibă ca să își facă treaba. Apoi, această rezistență se înmulțește cu un factor de siguranță, adică de câte ori trebuie să crească rezistența pentru ca să facă față unor riscuri neprevăzute. Când faci un boiler, de pildă, factorul de siguranță este 6. Când faci un avion, factorul de siguranță variază între 1,2 și 2! Pentru că, dacă iei prea multe măsuri de siguranță, avionul devine sigur, dar nu se mai poate ridica de la sol!

Oamenii și societățile sunt la fel. Unii vor să fie ca boilerele: să fie în siguranță, chiar dacă fierb în interior. Alții preferă să fie ca avioanele: să poată zbura, chiar dacă riscurile sunt mari. Ne așteaptă o alegere: ce vrem să fim, boilere sau avioane? Eu prefer zborul.

 Analiza trimisă  Edupedu.ro

Distribuie Distribuie Comentarii