Un botoşănean dintr-o comună de pe malul Prutului este unul dintre cei mai cunoscuţi sihaştri canonizaţi din întreaga lume creştină. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960) a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, recunoscut ca sfânt de Patriarhia Ierusalimului la începutul acestui an, dar nu este un străin nici pentru lumea catolică. 

La începutul acestui an, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I dădea citire, la mănăstirea Sfântul Gheorghe din Hozeva (Israel), unui document sinodal prin care un român era recunoscut ca sfânt al întregii ortodoxii.

De altfel, Ioan Iacob Hozevitul (născut Ilie Iacob), căci despre el este vorba, fusese trecut în rândul sfinţilor de către Biserica Ortodoxă Română încă din iulie 1992, în ciuda faptului că de la moartea pustnicului se scurseseră doar trei decenii, iar acesta trăise cea mai mare parte a vieţii sale în pustiul israelit al Hozevei. Au contat însă foarte mult interesul (filosofic, nu doar religios) pe care l-au declanşat scrierile românului, viaţa aspră pe care a dus-o şi, nu în ultimul rând, valul de smerenie produs de aflarea moaştelor sale, intacte, în peştera în care fusese îngropat.

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie 1992, sub numele de «Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ», fixându-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării lui la cele veşnice“, precizează Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei.

A murit în suferinţă la doar 47 de ani

În luna august a anului 1960, într-o zi de miercuri, în adâncul unei peşteri din pustiul Hozeva, murea, la numai 47 de ani, după o îndelungată suferinţă, pustnicul român Ioan Iacob zis şi „Românul“ sau „Hozevitul“, pentru lunga perioadă petrecută ca sihastru în deşertul israelian.

Era cunoscut pentru credinţa sa profundă, dar şi pentru viaţa aspră de pustnic. Trăia numai în rugăciune şi meditaţie, cu mâncare puţină, doar în peşteri săpate în munte, acolo unde a fost de altfel şi îngropat de arhimandritul Amfilohie, stareţul mănăstirii Sfântul Gheorghe din Hozeva.

După 20 de ani, „ca şi cum ar dormi“

Însă lumea avea să-i afle numele şi faptele abia la 20 de ani de la moarte. Şi asta după ce, la 8 august 1980, acelaşi arhimandrit Amfilohie vizita peştera cu mormântul sihastrului român şi îi descoperea trupul neputrezit, răspândind, aşa cum arată şi mărturiile oficiale ale Bisericii Ortodoxe, „o mireasmă plăcută“.

„Corpul Părintelui Ioan era întreg, cu miros plăcut, cu hainele neputrede, epitrahilul şi schima întregi şi pielea uscată pe oase şi arăta ca şi cum ar dormi, cu faţa curată, cu barba neagră întreagă, faţa plăcută“, preciza Ioanichie, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, în notele de la lucrarea „Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la cer“ (scrierea de căpătâi a lui Ioan Hozevitul, publicată în 1999, la Ierusalim).  

Practic, acela era momentul „naşterii“ în lumea ortodoxă a celui mai recent sfânt de origine română, şi unul dintre cei mai importanţi ai lumii contemporane. Descoperirea moaştelor lui Ioan Iacob Hozevitul a creat o nouă difuzie de credinţă şi practic un nou „cult“, fiindu-i consemnate minunile, dar mai ales fiindu-i publicate numeroasele profeţii şi vorbe de duh transcrise de-a lungul şederii sale în pustiurile Iordaniei şi Hozevei.

Racla cu moaştele pustnicului român, născut pe malul Prutului în judeţul Botoşani, a devenit loc de pelerinaj pentru milioane de credincioşi, din toată lumea creştină. „La 15 august 1980, egumenul Amfilohie i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul.

De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului“, precizează Mitropolia Moldovei şi Bucovinei despre Ioan Iacob Hozevitul.

De pe malul Prutului în „Ţara Sfântă“

Aşa cum arată şi mărturiile monahului Ioanichie, ucenicul său, sfântul român a dus viaţă de pustnic, aproape de extrem, cu foarte puţină mâncare şi apă, doar meditaţie, rugăciune şi scris, după modelul sihaştrilor din pustiurile orientale din zorii epocii creştine, precum Sfânta Maria Egipteanca sau chiar Sfântul Ioan Botezătorul. De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care Sfântul Ioan Iacob Hozevitul dorea să ajungă în Ţara Sfântă, pentru a trăi asemeni lui Ioan Botezătorul.

„De remarcat este faptul că fratele Ilie (n.r. – numele său de dinaintea călugăriei) şi părintele Ioan (n.r. – numele de călugăr) a avut numele celor doi mari prooroci – Sfântul Ilie râvnitorul şi Sfântul Ioan Botezătorul postitorul – şi s-a învrednicit să trăiască chiar pe locurile unde s-au nevoit aceşti doi mari prooroci, pe care i-a avut întotdeauna ca o oglindă şi sprijinitori în toate ispitele şi necazurile lui“, preciza ucenicul său Ioanichie în notele de la lucrarea „Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la cer“.

A vindecat călugări şi arabi răniţi în războaie

Ilie Iacob, devenit apoi Ioan Iacob Hozevitul, s-a născut pe 23 iulie 1913, în fostul judeţ Dorohoi, în localitatea Păltiniş (actualmente judeţul Botoşani), un sat cu o linişte patriarhală de pe malul Prutului, în nordul extrem al României. Deşi familia dorea ca tânărul să fie preot şi să urmeze Seminarul de la Cernăuţi, Ioan Iacob Hozevitul a decis să plece la mănăstire şi să se călugărească, la vârsta de 19 ani.

Atât rudele sale în viaţă, dar şi consemnările biografice arată că acesta şi-a dorit încă din copilărie să aibă parte de o viaţă monahală. Prima experienţă monastică a avut-o la Mănăstirea Neamţului. „Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ.

Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit“, arată Mitropolia Moldovei şi Bucovinei.

Tocmai datorită şederii în obştea monastică amintită, în calendarul ortodox este pomenit cu numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ“, deşi cea mai mare parte a vieţii monastice a petrecut-o în pustiurile Israelului. Este tuns în cin călugăresc pe 8 aprilie 1936 de către arhiereul Valerie Moglan, stareţul mănăstirii Neamţ. În cadrul mănăstirii îndeplinea rolul de bibliotecar şi infirmier.

Cu toate acestea, dorinţa lui Ioan Iacob Hozevitul era să urmeze calea Sfântului Ioan Botezătorul în pustiurile Israelului. De altfel, a şi plecat către Israel, la scurt timp după primirea în sânul mănăstirii, împreună cu alţi doi călugări, Claudie şi Damaschi. După ce trece prin Ierusalim, Ioan Iacob se duce alături de cei doi călugări şi se stabileşte în obştea mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordaniei, situată între Betleem şi Marea Moartă. Dacă ceilalţi doi monahi se întorc după câteva luni în România, Ioan Iacob Hozevitul alege să rămână în deşerturile Iordaniei.

Nu a fost primit la mănăstire din cauza lui Cuza

Însă Ioan Iacob Hozevitul nu a intrat aşa de uşor în mănăstirea din „Ţara Sfântă“. Mai precis, aşa cum arată ucenicul şi biograful său Ioanichie, călugărul român a fost refuzat de stareţul mănăstirii, egumenul Nicolae de la mănăstirea Sfântul Sava. Motivul a fost simplu: Ioan Iacob era român, adică de un neam cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cel care secularizase averile mănăstireşti din Principate, inclusiv pe cele ale mănăstirii Sfântul Sava.

Mai apoi, arată Ioanichie, erau şi raţiuni ce ţineau de grupurile formate în mănăstire. „În mănăstire mai exista duhovnicul Sava, cuţovlah, care vorbea bine limba română, şi încă un monah român şi, împreună cu părintele Ioan, ar fi putut face partid, ceea ce nu s-a întâmplat totuşi“, preciza Ioanichie. Cu toate acestea, patriarhul din Ierusalim i-a cerut egumenului să-l primească, argumentând că, fiind tânăr şi evlavios, putea fi de mare folos obştii.

În această mănăstire, dar şi în pustiurile din Iordania, va sta Ioan Iacob Hozevitul timp de zece ani.

Doctorul şi bibliotecarul mănăstirii

De altfel, aici avea să pună Ioan Iacob Hozevitul temelia reputaţiei sale de sihastru, desprins parcă din alte vremuri, căci îşi petrecea mai tot timpul în rugăciune însingurată şi meditaţie parcă venită de dincolo de marginile lumii materiale. Ioanichie scrie că românul era paraclisier, dar că se ocupa şi de infirmerie, şi de bibliotecă, acesta fiind motivul pentru care reuşeşte să acumuleze şi să desăvârşească o vastă cultură. Totodată, se spune că, urmând modelul cristic, monahul botoşănean a ajuns să fie apreciat inclusiv de arabi, mai ales pentru milostenia, dar şi priceperea sa în domeniul medicinei.

Nu făcea diferenţe între neamuri, etnii şi confesiune religioasă, îi ajuta pe toţi deopotrivă. „Părintele Ioan îngrijea şi de bolnavii mănăstirii. Auzind arabii de el că este priceput, au început să vină şi ei ca să-i ajute şi să-i vindece şi cu timpul este numit de toţi Doctorul Mânăstirii“, adăuga ucenicul sfântului. Ioan Iacob Hozevitul dobândise cunoştinţele medicale în timpul stagiului militar obligatoriu.

Ca orice tânăr român, apt fizic, din prima jumătate a secolului XX, acesta făcuse armata, la 20 de ani, pe când se afla la mănăstirea Neamţ. Acolo a servit la infirmerie. Tot infirmier, datorită cunoştinţelor sale, a fost şi la mănăstirea Neamţului. Ucenicul său, Ioanichie, povesteşte că-şi va folosi toată viaţa cunoştinţele medicale pentru a vindeca călugări, dar chiar şi arabi răniţi în războaie.

Ultima viziune a sfântului

Traiul plin de privaţiuni, dar şi slăbiciunea dobândită în urma dizenteriei şi a bolilor din prizonierat i-au curmat viaţa monahului român încă de tânăr, căci avea dor 47 de ani în clipa treceri la cele veşnice. S-a îmbolnăvit grav, de o boală necunoscută ucenicului său, care l-a vegheat, şi a murit în chilia unde a trăit ultimii săi şapte ani. Ioanichie spune că românul s-a despărţit de lume cu o profeţie, care nu a fost nici astăzi interpretată.

Mai precis, Ioan Iacob Hozevitul a avut un vis cu două săptămâni înainte de a muri şi pe care l-a împărtăşit ucenicului său. „Ziua pe la amiază, a văzut pe cerul senin în partea dreaptă o cunună din frunze de finic (n.r. – curmal) şi era scris: «Fericiţi …» şi alte cuvinte, iar în stânga: «Blestemaţi…» şi alte cuvinte. Şi fulgere şi săgeţi ca de trăznet.Temperatura îi creştea mereu şi slăbea văzând cu ochii şi nu a mai spus celelalte cuvinte din vedenie“, spunea Ioanichie.

Mânca doar o dată pe zi şi dormea cu capul pe o piatră

Visul lui Ioan Iacob Hozevitul, aşa cum arată biograful său, era sihăstria: însingurare şi rugăciune. Tocmai acesta este unul dintre lucrurile care l-au făcut cunoscut pe sfântul român. Dorea să trăiască asemenea lui Ioan Botezătorul, să se roage şi să predice în pustie. Aşa se face că, la un moment dat, a plecat (însoţit de un călugăr român venit recent la mănăstire) către deşertul Qumran, ajungând apoi spre Marea Moartă, în peşterile de la Calomona.

Viaţa în deşert a fost marcată de privaţiuni, boală, dar şi de pericole. „Aici au stat un an şi jumătate, în condiţii de trai foarte grele. Părintele Ioan a tradus din limba greacă Acatistul Adormirii Maicii Domnului şi l-a terminat în ziua de 5 August, ziua în care trebuia să fie şi adormirea părintelui Ioan. Condiţiile de hrană fiind nepotrivite, părintele Ioan s-a îmbolnăvit de dizenterie, de care a suferit un an şi jumătate“, preciza Ioanichie.

A fost luat prizonier de englezi

De altfel, privaţiunile traiului în deşert (lipsa de apă proaspătă, cea care a dus la îmbolnăvirea monahului român, era cea mai acută) erau înăsprite de insectele periculoase, şerpii veninoşi, dar şi de hienele care atacau în special noaptea. La toate acestea s-a adăugat cel de-Al Doilea Război Mondial, răstimp în care Ioan Iacob Hozevitul a fost luat prizonier de englezi, având în vedere că România era aliata Germaniei.

A stat nouă luni bolnav, într-un lagăr de prizonieri, apoi a fost eliberat şi s-a reîntors la mănăstirea Sfântul Sava. După o şedere de câţiva ani în sânul comunităţilor monastice din Israel, fiind în anul 1947 hirotonit diacon în Biserica Sfântului Mormânt, alege din nou calea sihăstriei, dornic să-şi urmeze chemarea. Mai precis, în noiembrie 1952, acesta, împreună cu ucenicul Ioanichie, pleacă în deşertul Hozeva, pe valea râului Horat. Din 1953, trăieşte într-o peşteră, numită Chilia Sfintei Ana.

În pustiu până la moarte

A rămas aşa cum şi-a dorit toată viaţa, în pustiu, până la moarte. A fost o perioadă de şapte ani de privaţiuni şi pustnicie, după modelul lui Ioan Botezătorul şi al Sfintei Maria Egipteanca, aşa cum consemnează Biserica Ortodoxă Română dar mai ales ucenicul său, Ioanichie. Mânca şi bea foarte puţină apă, dormea doar câteva ore, în rest predica, scria şi îndura. Se spune că patul îi era format doar dintr-o scândură şi o piatră pe post de pernă.

„La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi, Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.

În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină“, precizează Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei. Timp de şapte ani nu a părăsit peştera şi, aşa cum spune Ioanichie, a îndurat căldura, foamea şi setea în dorinţa de purificare sufletească.

„Hrana lui era posmag şi pâine mai rar, când îi aducea fratele român Constantin, din Ierihon. Toată viaţa lui a trăit în mare sărăcie, ca să-l îmbogăţească Dumnezeu după trecerea din viaţa aceasta“, preciza Ioanichie. Era deseori căutat de pelerini, atraşi de învăţăturile pe care ar fi putut să le primească de la cel care urma modelul sfinţilor din primele secole ale creştinătăţii. Veneau să asculte liturghia oficiată din pragul peşterii, dar şi pentru a asculta sfaturile de învăţătură. Din dorinţa singurătăţii, de cele mai multe ori, sfaturile sau îndemnurile erau transmise prin ucenicul său, Ioanichie. Era căutat de oameni de toate religiile pentru harul său profetic, dar mai ales pentru poveţele înţelepte şi uneori chiar şi pentru vindecarea trupului. Nu refuza pe nimeni, chiar dacă nu se înfăţişa direct.

Verişoara sfântului: „Era un copil slăbuţ, timid şi bălai“

Comuna Păltiniş din judeţul Botoşani se află în nordul extrem al României, chiar pe malul Prutului. În acest loc idilic şi patriarhal în acelaşi timp, neschimbat de aproape o sută de ani, s-a născut în anul 1913 pustnicul care a făcut istorie în deşerturile din „Ţara Sfântă“. Pe atunci se numea Ilie şi făcea parte dintr-o familie de ţărani moldoveni, ocupaţi mai ales cu muncile agricole. Pentru oamenii din Păltiniş, Ioan Iacob Hozevitul este cel mai mare sfânt al lumii creştine.

Îl considerau sfânt chiar înainte de a fi canonizat. Îl iubesc, fără să-l fi cunoscut, iar când trec prin faţa casei ţărăneşti din chirpici în care a văzut lumina zilei, se descoperă şi plâng, „de mila lui Iliuţă“.

„El este cel mai mare sfânt, că a făcut la fel ca sfinţii de altădată şi s-a canonit pentru lumea asta. Nu a avut altă bucurie decât sfinţenia şi pe Domnul Nostru. A dus o viaţă de suferinţă şi de necaz. Cum s-a canonit el, săracul, de pruncuşor şi până când a închis ochii, numai pentru mântuirea noastră. El este sufletul locului, cel care ne apără de toate“, spune printre lacrimi nea Sârbu, un bătrân de 85 de ani din Păltiniş“.

Este vărul meu cel drept

Ioan Iacob Hozevitul sau Ilie Iacob, fiul lui Maxim şi al Ecaterinei, aşa cum a fost trecut în registrele bisericii din Păltiniş la botez, a fost singur la părinţi, iar neamul său aproape că s-a pierdut. Memoria sa însă nu. La Păltiniş, într-o casă precum aceea a copilăriei sfântului, trăieşte verişoara sa, Georgeta Bajureanu, o femeie de 95 de ani (Ioan Iacob Hozevitul avea doar 8 ani la naşterea ei, deci se poate spune că au fost pe deplin contemporani).

Chiar dacă este la vârsta la care ar trebui doar să-şi privească nepoţii de pe prispa casei, pe bătrână am găsit-o muncind în grădină. Când aude de Iliuţă, i se umezesc ochii şi spune cu blândeţe. „Este vărul meu cel drept. Un om bun, cum nu se mai găseşte nicăieri. Dacă erai gol, te îmbrăca cu ce avea şi umbla el în frig. Nu a spus niciunui om un cuvânt rău, numai a mângâiat pe alţii şi el a suferit“, spune bătrâna.

„Orfanul satului“

Îşi pune sapa alături şi se aşază pe prispă. Îşi adună gândurile şi începe să vorbească despre Iliuţă. „Era un copil slăbuţ, timid şi bălai la început.

Când s-a făcut om matur, s-a înnegrit la păr. A dus o viaţă plină de amar încă din leagăn“, spune Georgeta Bajureanu. Aflăm că Ioan Iacob Hozevitul a rămas orfan de mamă de la 6 luni şi apoi orfan de tată, care a murit pe front în Primul Război Mondial, de la 2 ani şi jumătate. „A fost orfan sărmănelul. Mama era bolăvicioasă şi a murit. Tata, nea Maxim, unchiul meu, a murit la război. A rămas singurel, în grija bunicii Maria. La cealaltă bunică nu se putea duce, că mai avea şi ea trei nepoţi de crescut, că şi mama lor murise. Erau vremuri grele atunci. Mătuşa Maria îl punea în traistă şi se ducea cu el la prăşit. Îi scotea căpuşorul afară şi îi făcea umbră pe ogor, iar ea mergea la prăşit. Şi aşa l-a crescut. Nici oamenii satului nu l-au lăsat. Aşa era atunci, se ajutau oamenii. Era mai multă bunătate. Erau nişte vecine care îl alăptau şi mai aveau şi ele grijă de el. Atunci nu erau biberoane şi îi punea o bucăţică de mămăliguţă cu zahăr şi moţoc şi aşa se liniştea copilul. A avut o copilărie amărâtă, săracul. Fără mamă, fără tată, numai prin vecini. Era trist“, spune verişoara sfântului. După ce a murit şi bunica lui Iliuţă Iacob, orfanul satului, copilul a ajuns la fratele tatălui său, la vârsta de 10 ani. Aici era copilul de pripas, deşi unchiul său îşi dădea toată silinţa să nu-şi piardă porţia la mâncare în favoarea verilor săi.

„A rămas singur pe lume şi l-a luat moşul Alecu, fratele tatălui său şi l-a crescut cu ceilalţi copii. Era un băiat timid Iliuţă şi cu o inimă de aur. Greutăţile nu l-au înăsprit, ci l-au făcut mai bun. Muncea mai mult decât toţi şi nu refuza niciodată o corvoadă. Când se aşeza la masă cu verii săi, roată împrejurul mesei, toţi îi trăgeau din mâncarea lui. Dar nu zicea nimic, ba le mai dădea la unii mai mâncăi. De multe ori se ridica flămând Iliuţă. Dar moşul Alecu era o fire aşa de bună, că fura mâncarea, o băga în haină şi pe ascuns îi dădea şi lui. Aşa mânca săracul“, spune Georgeta Bajureanu.

De Paşte: „Poate şi mama şi tata au înviat“

Întreaga copilărie a lui Ioan Iacob Hozevitul a fost marcată de dorul de părinţi, dar şi de munca grea pe câmp. Suferea în tăcere, iar când era copleşit, mergea şi plângea la mormântul părinţilor şi al bunicii. „S-a dus la cimitir într-o zi de Paşte. Era de acuma băietan mai mare. Dar era tare supărat. Şi toţi copiii se duceau acolo la cimitir, ciocneau ouă, erau fericiţi, tineret mult. Dar el stătea acolo la mormântul mamei şi al tatălui şi la bunica Maria, că erau unii lângă alţii. Stătea şi plângea după ei, că era tare singur. Şi când îi spuneau ceilalţi «Hristos a Înviat», a izbucnit şi mai tare în plâns şi a pupat mormântul mamei şi al tatălui şi a spus: «Mă duc acasă, poate şi mama şi tata au înviat». Era greu fără părinţi atunci. S-a dus acasă şi în faţa casei încuiate s-a aşezat pe prispă şi a plâns şi mai tare“, povesteşte Georgeta Bajureanu.

Cu o bocceluţă a plecat la Neamţ

Iliuţă Iacob era un copil silitor. Era atras de ştiinţe, dar mai ales de literatură şi de scrierile bisericeşti. „Învăţa foarte bine. Şi fiindcă era silitor, moşul Alecu a făcut tot ce trebuia ca el să înveţe carte. A făcut gimnaziul la Hotin alături de cei mai silitori şi apoi a fost cel mai bun elev din şcoală la liceul din Cernăuţi. Era înclinat către biserică şi era cuminte şi credincios. Era mândria satului. Aşa viaţă de necăjită şi aşa de silitor şi credincios! A vrut moş Alecu să-l dea la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi să iasă preot. Dar el avea alte gânduri. El dorea să se facă călugăr şi să se ducă să se canonească în pustie pentru Dumnezeu şi oameni. Dar l-a ascultat pe nea Alecu şi un an s-a dus la Cernăuţi“, adaugă tanti Georgeta.

Soarta lui Ilie Iacob părea pecetluită: avea să devină preot. Dar o viziune a schimbat totul. Se spune că sfântul se afla pe câmp când a primit un semn privind drumul pe care trebuia să-l urmeze. „Era pe câmp şi prăşea alături de ceilalţi băieţi. Dar băieţii s-au dus în treaba lor lăsând munca. El, însă, muncitor cum era, a rămas în continuare şi făcea treaba la toţi. Singur acolo şi muncit rău de tot, era măcinat şi de gânduri, că el nu voia să supere nici pe moşul Alecu, dar nici să renunţe la visul lui de călugărie. Şi l-a năpădit iarăşi dorul de părinţi.

A lăsat sapa acolo pe câmp, s-a pus în genunchi şi plângând s-a uitat la cer şi a întrebat: «Încotro să apuc?». Şi de acolo, din cer, ar fi auzit: «Mănăstirea». Nu a mai stat. S-a dus şi le-a spus la toţi că el se duce la mănăstire. A luat binecuvântare de la preotul din sat şi de la moşul Alecu şi cu o bocceluţă a plecat la Neamţ“, povesteşte Georgeta Bajureanu.

„Ne aducea iconiţe şi cruciuliţe“

S-a mai întors în sat, dar de această dată nu mai era Iliuţă, era Ioan Iacob şi era înveşmântat în straie monahale. Dar era acelaşi om, spune verişoara acestuia. „Era înalt şi frumos. Şi venea aşa, cu barbă, îmbrăcat în călugăr şi ne aducea iconiţe şi cruciuliţe. Zâmbea şi vorbea numai frumos şi cu rost. Nu era el din lumea aceasta păcătoasă. Şi pe copii îi strângea şi le povestea şi îi dădăcea şi le spunea să înveţe bine la şcoală, să fie credincioşi şi să iubească pe toată lumea. A venit şi a cerut pământul tatălui, ca să poată pleca la Ierusalim. Atunci a venit ultima oară, apoi a plecat în pustie, pentru noi toţi şi acolo s-a sfârşit Iliuţă“, spune, cu lacrimi în ochi, bătrâna din Păltiniş.

Casa bătrânească, transformată în muzeu

Deşi a murit acum mai bine de jumătate de secol, Ioan Iacob Hozevitul este prezent pe locurile natale, spun sătenii. „Este mereu prezent aici. Când trecem pe lângă casa copilăriei sale, parcă ne încărcăm cu bunăstare şi binecuvântare. Eu am fost asistentă medicală şi puteam să rămân la oraş, dar m-am retras aici la pensie, tocmai pentru aceste energii binecuvântate“, spune Aglaia Sârbu, o localnică.

De altfel, fosta asistentă este una dintre persoanele care au ajutat la constituirea unei adevărate case memoriale dedicate Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Pe locul fostei case bătrâneşti, unde copilărise sfântul, Direcţia de Cultură Botoşani a întocmit un proiect şi a făcut reamenajări, exact după modelul şi funcţionalitatea celei originale. Casa a fost ridicată în 2001 şi, cu ajutorul oamenilor din sat şi chiar a Prefecturii, locaţia a fost transformată într-un muzeu dedicat Sfântului Ioan Iacob Hozevitul.

Loc de pelerinaj pentru credincioşi

În interiorul casei se regăsesc imagini vechi din copilăria botoşăneanului, cu familia sa, dar şi numeroase obiecte ţărăneşti din respectiva perioadă. Casa memorială este un adevărat loc de pelerinaj şi locul în care sătenii spun că-şi găsesc mereu liniştea şi vorbesc ca şi cum sfântul ar fi prezent.

„Vin cu soţul aici, în casa aceasta şi ne relaxăm sufleteşte. Plecăm încărcaţi de bunăstare şi de energie. Aici spui totul în gând, nu te poţi ascunde de tine, te linişteşti şi ca prin minune găseşti soluţii la orice. În această casă, este ceva ce te lasă fără cuvinte“, spune Aglaia Sârbu.

„Făcut să trăiască într-u suflet“

Şi verişoara lui Ioan Iacob Hozevitul mărturiseşte, de altfel, că prezenţa sa este resimţită de aproape toţi cei care trec pragul casei memoriale. Bătrâna spune cu lacrimi în ochi că mai doreşte să-l mai vadă odată şi să-i ceară povaţă. „Odată numai să-l mai văd şi atât. Îl simt că-i aici cu noi mereu, dar parcă aş vrea să-l mai vad aşa în carne şi oase să ne mângâie cu vorba ca altădată. El era făcut să trăiască într-un suflet, nu pentru trup“, spune Georgeta Bajureanu.

Lucrările sale au fost publicate în Franţa

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a fost considerat unul dintre cei mai însemnaţi cărturari bisericeşti români ai veacului XX. Mai cu seamă în ultimele două decenii, au fost tipărite numeroase lucrări cu faptele, dar mai ales cu învăţăturile şi masiva sa operă literar-religioasă. Cea mai importantă este culegerea de învăţături, texte, comentarii şi rugăciuni „Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la cer“, publicată în 1999 la Ierusalim.

Poliglot şi cult

„Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri, până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri, care să mişte inima altora“, scria Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Era poliglot, cunoştea germană, franceză, arabă şi greacă şi totodată avea o vastă cultură. Opera acestuia a fost împărţită în traduceri din Sfinţii Părinţi, în versuri cu învăţături contra patimilor şi înălţarea spiritului, proză religioasă, dar şi scrieri cu caracter profetic.

Cele care au notorietatea cea mai mare şi mai ales care au atras publicul larg au fost poeziile cu caracter profetic, în care sunt prezise semne apocaliptice, dar şi majore schimbări în societate. Totodată, mai multe biserici au ajuns să aibă hramul unuia dintre cei mai „actuali“ sfinţi români. Mai mult decât atât, faima acestuia a ajuns şi în lumea catolică. Aşa cum arată monahul Ioan de la muntele Athos, învăţătura Sfântului Ioan Iacob Hozevitul este cunoscută şi în regiuni din Franţa.

„Remarcăm aici că Sfântul Ioan este mult apreciat de Mânăstirea Saint Michel Lavardac din sudul Franţei, care deja i-a tradus viaţa în limba franceză şi a publicat-o. Mănăstirea Saint Michel îl are pe Sfântul Ioan ca patron al cărţilor pe care le editează“, precizează monahul din Grecia.

În acelaşi timp, aşa cum arată Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei, deşi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul este important pentru întreaga ortodoxie, el este esenţial pentru partea sa răsăriteană: „Este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă“.

„Semnele apocaliptice“

„Vânturi rele, pierzătoare/Ameninţă azi mereu/Pe noroadele smerite/Care cred în Dumnezeu/Bate „Crivăţul“ năprasnic/De la Nordul Comunist/Răspândind în toată lumea/„Dogmele“ lui Anticrist/Din Apus „Austrul“ suflă/Aducând cu el „Progres“/Care naşte necredinţă/Şi împrăştie eres/De la Miazăzi mai tare/„Băltăreţul“ s-a pornit/Şi, lovindu-se de „Crivăţ“/Pe cei negri i-a-nroşit/Iar la Răsărit de soare/„Valul galben al lui Gog“/Spumegă şi se frământă/Cu „vlăstarii lui Magog“/Ucenicii stricăciunii/Forfotesc îngrozitor/Căutând să otrăvească/Pe sărmanul muritor/Grabnic uneltesc perzarea/Cei cu duhul „răzvrătit“/Şi precum se vede lumea/Nu-i departe de sfârşit/Urâciunea pustiirii/Şi-a găsit învăţăcei/Care dăscălesc pe oameni/Ca să meargă după ei.  SURSA/Adevărul

Distribuie Distribuie Comentarii