La 11 ianuarie 1922 insulina a fost folosită pentru prima dată pentru a trata diabetul la om. Concret, la 11 ianuarie 1922, Leonard Thompson, un băiat în vârstă de 14 ani, grav suferind din cauza diabetului de tip 1, a devenit prima persoană căreia i-a fost făcută o injecţie cu insulină, la Toronto General Hospital, în Canada.

Diabetul este incapacitatea organismului de a metaboliza corect zahărul. Înainte de descoperirea insulinei, diabetul zaharat de tip 1 - o formă severă de diabet - era o boală letală. La începutul secolului al XX-lea, o dietă strictă, săracă în calorii, fără carbohidraţi, era singurul tratament eficient pentru cei bolnavi de diabet, se aminteşte pe site-ul https://www.sciencehistory.org. Dar această metodă, cu un aport alimentar având uneori chiar sub 500 de calorii pe zi, avea consecinţele ei, iar înfometarea lentă epuiza bolnavii, lăsându-i semiinvalizi.Tratamentul dietetic necesita, de asemenea, o voinţă extrem de mare din partea pacienţilor, foarte puţini dintre ei reuşind să menţină diete cu conţinut scăzut de calorii pe termen lung.

Legătura dintre secreţiile pancreatice şi diabet a fost demonstrată pentru prima dată în 1889 de doi fiziologi germani de la Universitatea din Strasbourg, Oskar Minkowski şi Joseph von Mering. În timp ce investigau efectul secreţiilor pancreatice asupra metabolismului grăsimilor, cei doi a efectuat o pancreatectomie completă la un câine de laborator. La începutul anilor 1920, patru cercetători din Toronto - Frederick G. Banting, Charles H. Best, James B. Collip şi J.J.R. Macleod - au descoperit şi purificat insulina, creând un tratament nou şi eficient pentru diabet. În 1921, cercetătorii de la Universitatea din Toronto au început o serie de experimente menite să ducă în cele din urmă la izolarea şi producţia comercială de insulină - un hormon pancreatic esenţial pentru metabolizarea carbohidraţilor - şi tratamentul cu succes al diabetului. ( https://www.sciencehistory.org ).

Medicul canadian Frederick Grant Banting (1891-1941) a avut ideea unui experiment preliminar pentru a investiga în continuare relaţia dintre secreţiile pancreatice şi diabet. La 7 noiembrie 1920, Banting a adus această idee în atenţia lui John James Rickard Macleod (1876-1935), un fiziolog scoţian şi expert în metabolismul carbohidraţilor, la Universitatea din Toronto. La începutul carierei sale, Macleod publicase o serie de lucrări despre glicozurie, sau prezenţa zahărului în urină (o indicaţie comună a diabetului). Macleod a decis să-i pună la dispoziţie lui Banting un spaţiu de laborator şi câţiva câini, utilizaţi ca subiecţi experimentali.

Macleod l-a repartizat pe Charles Herbert Best (1899-1978), fiziolog canadian, asistentul său de cercetare, pentru a lucra alături de Banting. Banting şi asistentul său, C.H. Best, şi-au început experimentele în mai 1921. În vara anului 1921, Banting şi Best au reuşit izolarea insulinei de la câinii folosiţi în laborator şi au pregătit un extract pancreatic eficient. Pancreatectomia a fost metoda de inducere a diabetului, anume, când tot ţesutul pancreatic a fost îndepărtat, câinii folosiţi în experiment au prezentat imediat semne de glicozurie.

Potrivit h ttps://heritage.utoronto.ca /, la 30 iulie 1921 primul câine (câinele 410) primeşte extractul pancreatic. La 11 august 1921, câinele 92, cu pancreatectomie, începe să primească regulat injecţii cu extract, iar acest câine avea să trăiască 20 de zile.

După o vară cu multe eşecuri, echipa a raportat în toamnă că reuşiseră să ţină în viaţă un câine cu diabet sever cu autorul injecţiilor cu extractul de insulină pregătit. Acest extract a scăzut considerabil nivelul zahărului din sânge la câinii cu diabet. Descoperirea echipei de cercetători a fost făcută public la 14 noiembrie 1921, după cum indică site-ul https://www.umassmed.edu . În decembrie 1921, au început experimentele şi la iepuri. La 30 decembrie 1921, Macleod, Banting şi Best şi-au prezentat concluziile la conferinţa Societăţii Americane de Fiziologie, la Yale University, potrivit https://www.sciencehistory.org .

Cei trei oameni de ştiinţă au început apoi pregătirile pentru aplicarea tratamentului cu insulină la subiecţi umani. Cu ajutorul biochimistului James Bertram Collip (1892-1965), de la departamentul de fiziologie al Universităţii din Toronto, ei au extras insulină cu o formulă destul de pură din pancreasul unor bovine de la abator.

Acest extract de insulină a fost folosit pentru a-l trata pe Leonard Thompson, un pacient în vârstă de 14 ani, internat la Toronto General Hospital, aflat aproape pe moarte din cauza diabetului. Prima injecţie cu insulină, care i-a fost administrată la 11 ianuarie 1922, a avut un efect scăzut, notează https://heritage.utoronto.ca/. De asemenea, Thompson a dezvoltat o reacţie alergică severă.

În scurt timp, J.B.Collip a făcut progrese în purificarea insulinei, iar la 23 ianuarie 1922, o a doua doză de extract i-a fost administrată cu succes lui Leonard Thompson. Măsurătorile au indicat scăderea nivelului zahărului din sânge şi din urină şi revenirea lor la normal, starea pacientului îmbunătăţindu-se în mod considerabil. Leonard Thompson a mai trăit încă 13 ani, murind ulterior de pneumonie.

Universitatea din Toronto a acordat imediat companiilor farmaceutice licenţa pentru a produce insulina. Până în 1923, insulina a devenit disponibilă pe scară largă, salvând nenumărate vieţi în întreaga lume, notează https://www.umassmed.edu .

În 1923 Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină a fost acordat lui Frederick Grant Banting şi lui John James Rickard Macleod "pentru descoperirea insulinei", potrivit https://www.nobelprize.org .

***

Medicul român Nicolae C. Paulescu (1869-1931) este celebru pentru cercetările sale care au dus la descoperirea insulinei.

Şi-a făcut studiile liceale la Bucureşti, iar studiile superioare - medicale (1888-1897), de chimie biologică (1897) şi de fiziologie generală (1898) - la Facultatea de Ştiinţe din Paris. Tot aici a obţinut trei doctorate: în medicină (1897), în ştiinţe (1899) şi în chimie biologică (1901), conform dicţionarului ''Membrii Academiei Române'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003). Între 1900-1931 a fost profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, studiind metabolismul glicogenului, diabetul, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă, coagularea sângelui hepatic, mecanismele producerii febrei şi combaterea ei, moartea subită, fiziologia glandei hipofize, anevrismele ş.a.

Nicolae Paulescu rămâne în istoria mondială a medicinei datorită descoperirii, în urma unor investigaţii sistematice asupra metabolismului glicogenului, a tratamentului de bază al diabetului. Din anul 1911, a început studierea metabolismului glucidic şi a patogeniei diabetului zaharat, introducând extract pancreatic la câinii cărora li se înlăturase pancreasul. A constatat că extractul ducea la scăderea concentraţiei de zahăr, cetonă şi uree din sânge.

În 1921, a reuşit să obţină un extras apos de pancreas, hormon denumit de el ''pancreină'', cu câteva luni înainte de descoperirea, de către Fr. G. Banting şi Ch. H. Best, a insulinei. Paulescu a inventat, în 1922, şi primul procedeu de obţinere a hormonului antidiabetic din pancreas, se arată în dicţionarul ''Membrii Academiei Române'' (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).

În cadrul sesiunii din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu a făcut patru comunicări legate de acţiunea extractului pancreatic. Aceste comunicări au fost publicate în revista ''Comptes rendus des seances de la société de biologie et de ses filiales'' (Paris, 1921, vol. LXXXV, nr. 27). În acelaşi an, la 31 august, a mai semnat un articol referitor la descoperirea făcută, în revista belgiană ''Archives Internationales de Physiologie'' (vol. XVII), intitulat ''Recherches sur le rôle du pancréas dans l' assimilation nutritive''. Invenţia sa a fost înregistrată, la 10 aprilie 1922, la Oficiul Român de Brevete, sub titlul ''Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei'' (brevetul nr. 8322).

Deşi articolul din revista belgiană a precedat cu mai multe luni enunţarea de către Fr.G. Banting şi Ch.H. Best a descoperirii insulinei (noua denumire dată hormonului pancreatic), Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină din anul 1923 a revenit cercetătorilor canadieni Frederick Banting şi J.J. R. Macleod. Comitetul Nobel a recunoscut, în 1969, meritele şi prioritatea lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic.

Pentru meritele sale deosebite, la 13 noiembrie 1990, Nicolae Paulescu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. La 3 martie 1993, prin Decret al Ministerului Sănătăţii, Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice din Bucureşti a fost redenumit Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice ''Prof. dr. N.Paulescu''.

La 8 noiembrie 2011, la Academia Română, a avut loc o sesiune omagială prilejuită de aniversarea a 90 de ani de la descoperirea insulinei. Contribuţia lui Nicolae Paulescu în domeniul diabetului şi în descoperirea insulinei au fost subliniate, cu acest prilej, de prof. dr. Nicolae Hâncu de la Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice din Cluj, membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, de acad. Eugen Simion - care a remarcat că Nicolae Paulescu a reuşit cu mijloace puţine să facă o mare descoperire şi că meritele sale sunt excepţionale -, precum şi de profesorul Alberto de Leiva (Spania).

De asemenea, la 30 noiembrie 2011, cu prilejul celei de-a 132-a Gale de Medicină, Artă şi Cultură, desfăşurată la Cluj-Napoca, a avut loc conferinţa intitulată "Nicolae Paulescu în memoria noastră". ''Paulescu a vrut să întreacă natura şi a reuşit, dăruind umanităţii insulina. Terapia cu insulină este cel mai complex, pretenţios şi copleşitor tratament din patologia umană. Nimic nu o depăşeşte", a afirmat, cu acest prilej, prof. dr. Nicolae Hâncu. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Ionela Gavril, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.lapsihiatru.ro

Distribuie Distribuie Comentarii