UN SECOL DE ISTORIE: Conferinţa dezarmării navale de la Washington (12 noiembrie 1921- 6 februarie 1922)
La 12 noiembrie 1921, a început la Washington DC prima conferinţă, după încheierea Primului Război Mondial, dedicată dezarmării navale. Statele Unite, Marea Britanie, Italia, Franţa şi Japonia gestionau cele mai mari forţe navale ale perioadei. Fiecare dintre aceste puteri doreau să obţină în cadrul conferinţei un sistem de reglementare avantajos. Delegaţia Statelor Unite ţintea un acord de dezarmare care să determine reducerea expansiunii nipone în Extremul Orient şi proiectarea agendei sale în zonă, potrivit http://microworks.net/ .
Senatorul republican de Idaho William E. Borah a condus, în anii de după Primul Război Mondial, un demers la nivelul Congresului prin care a cerut ca Statele Unite să se angajeze cu principalii săi competitori în ce priveşte cursa înarmării navale - Japonia şi Marea Britanie - într-un format de negocieri dedicat dezarmării.
Sursa foto: history.state.gov
Secretarul de stat american Charles Evans Hughes a adresat invitaţii, în 1921, pentru nouă state pentru a participa la o conferinţă a dezarmării în Washington DC pentru reducerea tensiunilor din zona Asiei de Est şi controlul armelor navale. Marea Britanie, Japonia, Franţa, şi Italia au fost invitate să ia parte la discuţiile dedicate reducerii capacităţii navale, iar Belgia, China, Portugalia şi Olanda au fost invitate să participe la discuţiile privind situaţia din Asia de Est. Conferinţa de la Washington DC avea să se încheie cu semnarea a trei tratate (''Tratatul celor cinci puteri'', ''Tratatul celor patru puteri'', ''Tratatul celor nouă puteri''), potrivit https://history.state.gov/ .
În debutul conferinţei, la 12 noiembrie 1921, Statele Unite au preluat frâiele dezbaterilor prin vocea secretarului de stat american Charles Evans Hughes care a cerut reducerea cu circa o treime a numărului navelor şi adoptarea unui moratoriu pe un termen de zece ani privind construcţiile de nave, constituind baza discuţiilor pe care s-au fundamentat negocierile ulterioare.
Principalul obiectiv al delegaţiei Statelor Unite la conferinţă a vizat îndiguirea supremaţiei navale a Japoniei în Extremul Orient. Pentru obţinerea acestui obiectiv, SUA avea nevoie de încheierea alianţei anglo-nipone, instituită în 1902, aşezarea unei relaţii navale favorabile cu Japonia şi recunoaşterea formală a politicii uşilor deschise, stipulată în Tratatul celor patru puteri. Factorii decizionali americani considerau că îndeplinirea acestor obiective vor determina reducerea tensiunii dintre Japonia şi Statele Unite şi vor deschide calea administraţiei americane pentru promovarea propriei agende în Extremul Orient, care includea, printre altele, supremaţia navală asupra Japoniei. În schimb, Japonia considera Asia în sfera sa de influenţă şi orice încercare de reducere a flotei sale reprezenta o tentativă serioasă asupra securităţii sale naţionale.
Pentru contracararea influenţei navale nipone, strategii navali americani au cerut construirea de baze navale în Filipine şi în Guam, pe lângă programul naval autorizat de Congres în 1916. Pentru impunerea unei strategii în Pacificul Occidental, forţele armate ale SUA au intuit necesară adoptarea unei strategii în acest sens.
După câteva zile de negocieri, la 15 noiembrie 1921, delegaţiile nipone şi britanice au fost de acord asupra propunerii americane, în ansamblul coordonatelor principale. Delegaţia niponă a insistat asupra posibilităţii deţinerii unei flote navale cu zece procente mai mare comparativ cu propunerea avansată de americani, care au cerut contabilizarea numărului de nave inclusiv a celor aflate în construcţie în timp ce Japonia a cerut ca doar navele aflate în funcţiune să fie luate în considerare.
Delegaţia niponă a cerut, de asemenea, încetarea existenţei bazelor navale americane din Guam, Hawaii şi Filipine, iar în schimb Japonia trebuia să renunţe la bazele din Formosa, Bonins şi Ryukyus. O altă propunere, în acest sens, viza renunţarea la doar unele dintre baze de ambele părţi. Negocierile au continuat pe marginea diferitelor schimburi de propuneri pentru reglementarea situaţiei din Asia de Est, dar şi în ce priveşte capacitatea de tonaj admisă pentru fiecare putere la nivelul forţelor navale de luptă.
Tratatul celor cinci puteri, semnat de Statele Unite, Marea Britanie, Japonia, Franţa şi Italia, a reprezentat piatra de temelie a programului de dezarmare. Fiecare stat semnatar îşi asuma o cantitate specifică de nave de război - astfel SUA şi Marea Britanie deţineau nave cumulate de maximum 500.000 de tone, Japonia de 300.000 de tone şi Franţa şi Italia fiecare câte 175.000 de tone. Însă aceste limitări în ce priveşte navele de război nu vizau şi anumite clase de nave care erau astfel lipsite de orice fel de restricţie. Acest fapt avea să constituie o veritabilă fereastră de oportunitate pentru puterile navale, generând o nouă cursă a înarmărilor după 1922 şi angajând un nou set de negocieri în 1927 şi în 1930. Tratatul a fost considerat, totuşi, un succes. Statele Unite şi Marea Britanie menţineau nave atât în Pacific cât şi în Atlantic. Articolul XIX al tratatului recunoştea status-quo-ul bazelor SUA, al Marii Britanii şi al Japoniei însă interzicea extinderea acestora, ceea ce a generat o polemică aprinsă în rândul factorilor decizionali americani.
Tratatul celor patru puteri (Statele Unite, Franţa, Marea Britanie şi Japonia) au convenit asupra consultării comune în eventualitatea producerii unei crize viitoare în Asia de Est. Înţelegerea a înlocuit Tratatul anglo-nipon din 1902, care a reprezentat o sursă de îngrijorare pentru SUA în ce priveşte zona Asiei de Est. Prin încheierea acestui tip de tratat se coagula un mecanism de discuţii, similar unui sistem de securitate colectivă, prin care să se negocieze permanent în eventualitatea producerii unei crize pentru evitarea declanşării unui conflict.
Acordul multilateral - Tratatul celor nouă puteri - a concretizat internaţionalizarea politicii uşilor deschise a SUA în China. Prin tratat, fiecare dintre puterile semnatare - SUA, Marea Britanie, Japonia, Franţa Italia, Belgia, Olanda, Portugalia şi China - respectau integritatea teritorială a Chinei. Se recunoaşte dominaţia niponă în Manciuria, dar şi posibilitatea echitabilă a fiecăreia dintre statele semnatare să desfăşoare afaceri în această ţară, iar China era de acord să nu discrimineze nicio ţară care intenţionează să desfăşoare afaceri în acest stat. Similar mecanismului Tratatului celor patru puteri, tratatul acesta care privea China propunea consultări suplimentare între semnatari pentru evitarea unei încălcări a tratatului. În schimb, nu exista un mecanism de obligare a statelor semnatare să respecte prevederile tratatului.
Concomitent semnării celor trei tratate, au fost parafate şi înţelegeri bilaterale pentru reglementarea unor chestiuni de interes local între state - Japonia-China, SUA-Japonia.
Reglementările adoptate la conferinţa dezarmării navale la Washington DC, ale cărei lucrări s-au încheiat la 6 februarie 1922, au fost armonizate cu prilejul conferinţelor dezarmării de la Londra din 1930 şi din 1936. AGERPRES/(Documentare- Liviu Tatu, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Andreea Preda)
Sursa foto: loc.gov
