Referatul secret: Ministerul de Finanțe emitea la 13 februarie 1947 un raport care estima că dezvoltarea României urma să fie întârziată cu 25 de ani de jaful și clauzele abuzive ale sovieticilor trecute în Tratatul de Pace.

Despre impactul economic al tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește foarte puțin sau deloc. Timp de 45 de ani, subiectul a fost tabu. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici după 1990.

Realitatea este că spolierea României – adesea pe căi necinstite – de către cotropitorii sovietici a jucat un rol important în decalajul economic apărut față de restul Europei, și mai ales față de occident, pe care și azi mai alergăm să-l recuperăm. Contextul este mai larg.

La sfârșitul erei comuniste, România avea un PIB/locuitor de 32% din media Europei

În 1913, România Mică avea un PIB/locuitor de 67% din media Europei.

În 1938, după distrugerile cumplite din Primul Război Mondial, greutățile integrării noilor provincii și criza economică majoră din 1929-1933, România Mare coborâse la un PIB/locuitor de 51% din media Europei.

În 1989, după aproape 45 de ani de pace, România ajunsese la un PIB/locuitor de 32% din media Europei.

În 2019, la 30 de ani după ieșirea oficială din comunism (cea reală s-a produs mult mai târziu), România reușise să recupereze o parte din decalaj, ajungând la 69% din PIB-ul/locuitor mediu al Uniunii Europene.

Dar realitatea este că în această cursă de recuperare s-a plecat de foarte jos.La această prăbușire formidabilă postbelică, stopată abia după alți zece ani (în 2000 ajunsesem la un PIB/locuitor de 26% din media Europei), au contribuit nenumărați factori. Handicapul economiei centralizate comuniste față de economiile de piață este considerat de economiști cauza principală a problemelor cu care România s-a prezentat în 1990.

Dar startul dezastrului s-a dat după 1945.

Suma totală estimată de plată pentru România către URSS era de 1,2-1,35 miliarde dolari “1947” – echivalentul a 14,5-16,4 miliarde dolari în banii de acum. Fără a fi inclusă și apariția ulterioară a Sovromurilor

10 februarie 1947: ministrul de Externe al României, Gheorghe Tătărescu, semnează Tratatul de Pace dintre Puterile Învingătoare în Al Doilea Război Mondial și România. Prin clauzele ascunse și prin tratatele bilaterale pe care România a fost silită să le semneze cu sovieticii, țara noastră avea de plătit către URSS de peste 4 ori mai mult decât suma de 300.000.000 de dolari stipulată oficial în Tratatul de Pace

Referatul de mai jos a fost redactat de Ministerul de Finanțe al Regatului României pe 13 februarie 1947 (regele avea să fie alungat abia în decembrie), la 3 zile după ce Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe, semna Tratatul de Pace de la Paris, în Salonul de l’Horloge al Ministerului de Afaceri Externe al Franței. Raportul Finanțelor analizează consecințele economice ale Tratatului de Pace abia semnat de România. Sunt inventariate cheltuielile reale, dincolo de clauza oficială de 300.000.000 de dolari trecută ca despăgubiri de război față de URSS. La aceasta se adaugă întreținerea trupelor de ocupație, restituirile de bunuri, anularea datoriilor Germaniei față de România simultan cu

obligația României de a plăti către URSS datoriile pe care le avea față de Germania, despăgubirile plătite cetățenilor și firmelor aliate pentru distrugerile suferite de industria petroliferă, demontarea și mutarea în URSS a fabricilor aparținând cetățenilor și firmelor germane etc. Dar și înșelăciunea pe care statul român a fost obligat s-o accepte în clauzele bilaterale cu Rusia sovietică – aplicarea unui curs al dolarului “1938”, mult mai puternic decât cursul dolarului “1947”, contrar prevederilor explicite din Tratatul de Pace semnat la Paris.Așa cum se va vedea, despăgubirile erau de fapt doar o mică parte din costul total de 1,2-1,35 miliarde de dolari la cursul din 1947. Transformați la valoarea din 2021, aceștia echivalează cu 14,5-16,4 miliarde dolari în banii actuali.

Pentru cineva care se raportează la PIB-ul actual al României, nu pare mare lucru. Însă România 1947 nu era România membră UE din 2021. Situația țării era realmente catastrofală. Așa cum puteți citi mai jos în raportul secret al Ministerului de Finanțe, România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an. Asta însemna că, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, ar fi fost necesar venitul din export pe 24 de ani, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!

Simultan cu clauzele înrobitoare față de URSS, România a fost silită de Moscova să refuze Planul Marshall, prin care SUA a alimentat Europa cu 13 miliarde de dolari “1948”

După semnalul dat de URSS în Pravda, și presa din țările ocupate a început să critice Planul Marshall. Mai sus: caricatură din revista Astra în care se arăta că, de fapt, americanii vor să pună mâna pe Europa Occidentală și nu s-o ajute – motiv pentru care România trebuie să refuze „cadoul otrăvit”S-ar putea argumenta că România, ca stat învins, participant la război alături de Germania nazistă, și-a meritat soarta.Dar nici această viziune nu este corectă dacă privim în ansamblu. În timp ce impunea clauze distrugătoare pentru România, Uniunea Sovietică obliga statele ocupate din Europa de Est – printre care și țara noastră – să refuze ajutorul financiar pe care America se oferise să-l acorde prin Planul Marshall.Propunerea SUA a fost făcută în 1947, iar Senatul SUA a aprobat proiectul pe 13 martie 1948. Prin acest plan de reconstrucție a Europei, la care au participat până la urmă numai țările de dincolo de Cortina de Fier, SUA au transferat peste 13 miliarde de dolari “1948” – echivalentul a aproximativ 145 miliarde dolari “2021” – în economiile europene.Românilor nu li s-a prezentat niciodată adevărata cauză a sărăciei și lipsurilor de după război. Referatul de mai jos a rămas pentru circuitul intern, destinat câtorva perechi de ochi – cei mai înalți conducători ai statului.În schimb, s-a dat ordin ca pentru toate neajunsurile să fie învinuită vechea clasă politică, socială și economică, la acea dată fie déjà băgată la pușcărie sau emigrată, fie pe cale să ajungă la pușcărie sau în exil. În timp ce Rusia sovietică demonta fabrici întregi, căra producția de petrol, toată tehnologia industrială și mii de vagoane, cerealele, vitele și lemnul, publicului i se spunea că o duce rău pentru că industriașii își sabotau propriile uzine, iar „chiaburii” furau un sac de grâu.În loc de concluzie, vom folosi ultimele două idei ale referatului prezentat pe 13 februarie 1947 de Ministerul de Finanțe de la București: “Ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol. În acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, iar populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.

Referatul Ministerului de Finanțe al Regatului României din 13 februarie 1947, privind sarcinile economice ale țării noastre conform Tratatului de Pace de la Paris

Arhiva Istorică Centrală, fond Casa Regală, Regele Mihai, dosar 4/1947, ff. 1-25.

„1. Întreținerea trupelor sovietice (art. 21 al Tratatului, conjugat cu art. 10 al Convenției de Armistițiu)

Tratatul pune un termen de 90 zile (trei luni) pentru retragerea “forțelor aliate” din România, dar acest termen decurge numai de la intrarea în vigoare a Tratatului, adică de la ratificarea lui. Nu este exagerat să deducem că desăvârșirea operației de retragere a trupelor nu va avea loc mai devreme de finele anului curent (n.r. – 1947). Până atunci vom avea de susținut sarcina întreținerii acestor trupe. Ea se ridică astăzi la circa 18-20.000.000 $ pe trimestru, adică 72-80.000.000 $ pe an. Chiar dacă la finele anului sarcina s-ar subția ca obligație a momentului, în cursul anului vor fi prestații suplimentare reclamate în scopul compensării unor deficiențe din trecut.Nu uităm nici faptul că vor mai fi și după aceea trupe sovietice pe teritoriu, pentru asigurarea liniilor de comunicație cu Austria. Termenul pentru retragerea acestora este imprevizibil în acest moment – tot astfel și volumul trupelor. Este adevărat că Tratatul prevede compensarea “aprovizionărilor și înlesnirilor” asigurate de către Guvernul român acestor trupe, dar foarte probabil ea nu va fi totală.Vom adopta, la acest capitol, cifra de 75.000.000 $ drept valoare probabilă a sarcinii statului român de aici înainte, sarcină de executat în cursul anului 1947.

2. Despăgubirile către URSS (art. 22 al Tratatului, conjugat cu art. 11 al Convenției de Armistițiu)

Este vorba de restul din datoria de 300.000.000 $, cu mențiunea că datoria este măsurată aici în dolari cu puterea de cumpărare din 1938, deși Tratatul specifică în mod expres că “dolarul” luat în considerare este “la paritatea lui aur la data semnării Convenției de Armistițiu” (adică la 12 septembrie 1944). Valoarea acestuia din urmă, punct de vedere perfect just, va fi împiedicată însă de invocarea Convenției din 18 ianuarie 1945, dintre Guvernul român și URSS, care va fi desigur dată ca liber consimțită și bazată pe o “voință a părților”. Or, pomenita convenție consolidează în mod explicit punctul de vedere al puterii de cumpărare din 1938, prin adoptarea prețurilor mărfurilor din 1938. Valoarea datoriei restante este de aproape 200.000.000 $ “1938”, eșalonată pe aproape 8 ani (până la 12 septembrie 1952), în rate anuale, de circa 35.000.000 $ “1938”. În $ “1947”, datoria restantă se cifrează la circa 300.000.000 $ (n.r. – 1 dolar SUA 1938 echivala cu 1,49 dolari SUA 1947), adică la circa 50.000.000 $ pe an.

3. Restituirile bunurilor sovietice (art. 23 al Tratatului, conjugat cu art. 12 al Convenției de Armistițiu)

Aici sunt trei capitole de evaluat:

a) capitolul bunurilor sovietice nerestituite încă și asupra cărora Comisia Aliată (Sovietică) de Control ridică pretenții: în special material de cale ferată și vase;

b) capitolul mărfurilor românești în baza Convenției de la Moscova di 11 septembrie 1945 (semnată de Petru Groza și G. Tătărescu), convenție care notează prevederile art. 12 al Convenției de Armistițiu și în baza căreia Guvernul român este obligat a livra către URSS mărfuri românești în valoare de 300.000.000.000 lei (pe prețuri “1 aprilie 1945”) în trei rate anuale egale – obligație eșalonată, printr-o înțelegere ulterioar, pe șase ani, în rate de câte 50.000.000.000 lei pe an, începând cu anul 1948.

Evaluarea celor trei subcapitole de mai sus ar fi:

a) materialele sovietice în chestiune, în valoare de circa 70 miliarde lei (pe prețuri dinainte de 31 martie 1945) reprezintă, împreună cu cheltuielile aferente de restituire, o sarcină de circa 70.000.000 $.

b) Mărfurile de 50 miliarde lei “1 aprilie 1945”, pe an, reprezintă împreună cu cheltuielile suplimentare o sarcină de circa 50.000.000 $ anual vreme de aproape cinci ani (exact: până la 31 decembrie 1951), adică circa 250.000.000 $.

c) Bunurile românești “prelevate neregulat” valorau aproximativ 375 miliarde lei “iunie 1945”, adică circa 150.000.000 $.Înscrierea în paranteză a cifrei de mai sus este determinată de următorul scrupul: noi facem aici numai prezentarea sarcinilor ce decurg pentru viitor de pe urma Tratatului de Pace, or, bunurile în chestiune au fost prelevate în toamna 1944 și în iarna 1944/1945. Pe de altă parte, Tratatul consacra definitiv pierderile fără despăgubire în viitor a acestor bunuri, atât prin faptul că obliga țara noastră (prin art. 30) să renunțe “în numele Guvernului sau al cetățenilor români” la orice reclamație etc, cât și prin faptul (susceptibil de interpretare juridică) că la punctul 3 al articolului 23 din Tratat, dispozițiile articolului sunt declarate susceptibile prin acorduri între Guvernul român și “Guvernul îndreptățit la restituire”. Or, în cazul de față, se va invoca acorduldin 11 septembrie 1945, pe care Tratatul pare să-l ratifice. De aceea, neputând omite această cifră, o înscriem între paranteze.

4. Reintegrarea în drepturi a Națiunilor Unite și a resortisanților respectivi (art. 24 al Tratatului, conjugat cu art. 13 al Convenției de Armistițiu)

Aici par să intre toate pagubele suferite în România, de pe urma măsurilor luate de statul român sau de pe urma faptelor de război, de către bunurile Națiunilor Unite sau ale cetățenilor lor.

Cităm, ca exemplu:

a) Distrugerile suferite prin bombardamente de către industria petroliferă, în măsura în care aceasta aparține unor cetățeni ai Națiunilor Unite;

b) Pagubele suferite de industria petrolifer[ de pe urma practicării la exportul către țările Axei a unor prețuri inferioare prețului de cost, consecință a așa-zisului “Oelpakt” încheiat de guvernul Antonescu la 4 decembrie 1940.

La ora actuală nu cunoaștem – și nimeni nu poate cunoaște – întinderea tuturor pretențiilor care se pot ridica înăuntrul acestui capitol, nici măcar varietatea lor. Admițând că partea cea mai importantă a sarcinii o constituie la acest capitol despăgubirea industriei petrolifere, se pare că valoarea întregii sarcini s-ar ridica la circa 200.000.000 $.

5. Renunțarea din partea României la datoriile Germaniei contractate în timpul războiului (art. 28 al Tratatului, punctul 4)

Se pare că aceste datorii se anulează fără anularea contrapartidei, adică a datoriei României către Germania, datorie care s-ar transfera asupra URSS. Ea s-ar cifra la aproape un miliard de mărci germane (1.000.000.000 RM), ceea ce ar conduce – în funcție de cursul de convertire al mărcii germane – lao sarcină al cărei minimum ar fi de 5.000.000 $ și al cărei maximum ar fi de 400.000.000 $.Vom adopta – făcând toate rezervele – cifra medie de circa 200.000.000 $.

6 Alte sarcini, neexplicate, ale Tratatului

În cursul execuției, vor apărea desigur zeci de obligații soldându-se cu sarcini economice pentru România.

Dăm un singur exemplu:

Prin art. 28 România recunoaște că URSS are dreptul la toate averile germane, a căror transferare în proprietatea URSS incumbă României. Or, nu numai că România va fi, foarte probabil, ținută să împlinească lipsurile rezultate din sustragerile făcute de proprietari, dar și lipsurile rezultând din reaua administrație care a fost făcută acestor bunuri sub egida statului român de la23 august 1944 până la transferare. Nu vom exagera adăugând seriei de sume exprimând sarcinile explicite de mai sus o sumă forfetară de 50.000.000 $ pentru sarcinile neexplicite ale Tratatului.

Recapitulație (în $ cu puterea de cumpărare 1947)

– Întreținerea Armatei Sovietice 75.000.000 $

– Despăgubirile 300.000.000 $

– Restituirile 320.000.000 $

– + (150.000.000 $)

– Reintegrarea în drepturi 200.000.000 $

– Renunțarea la datoriile Germaniei 200.000.000 $

– sarcini neexplicite 50.000.000 $

Adică, rotund: 1.200.000.000 $ (+150.000.000 $)

Pentru a ne da seama de enormele dimensiuni ale acestei sarcini, vom spune că:

– exportul României în cel mai bun an de pace, 1938, s-a cifrat la 23.000 milioane lei, egal cu circa 185.000.000 $ “1938” sau cu circa 250.000.000 $ “1947”;

– capacitatea actuală (n.r. – februarie 1947) de export a țării, în ipoteza că ar înceta brusc orice obligație de pe urma Tratatului și dată fiind istovirea economiei țării ca urmare a eforturilor făcute până acum (în bună parte reprezentând de multă vreme adevărate prelevări “din substanță), nu poate fi evaluată la mai mult de 1/5 din exportul anului 1938, adică 50.000.000 $ “1947” pe an;

– ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol;

– în acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“. SURSA: ioncoja.ro

Distribuie Distribuie Comentarii