Analistul politic Anneli Ute Gabanyi desființează, într-un interviu pentru „Adevărul”, propaganda rusă care susține că războiul din Ucraina ar fi fost provocat de SUA. Dacă rușii susțin că NATO ar fi promis că va rămâne la granițele din 1989, Gabanyi îi contrazice și are două argumente imbatabile: declarațiile lui Gorbaciov și faptul că Războiul Rece nu a fost declarat oficial de niciuna dintre părți, așa că nu avea cum să fie încheiată o pace în care americanii să facă promisiuni deșarte

Politologul german de origine română Anneli Ute Gabanyi, fost șef al secției române a Institutului de Cercetare al Europei Libere, München, este printre cei mai respectați analiști din Germania. În munca sa de cercetare s-a ocupat cu precădere de perioada Războiului Rece, dar și de Revoluția din România.

Într-un interviu pentru „Adevărul”, Gabanyi combate propaganda Federației Ruse, care aruncă întreaga vină pentru războiul din Ucraina pe umerii SUA. Propagandiștii Kremlinului susțin că războiul din Ucraina nu ar fi avut loc dacă Washingtonul și-ar fi ținut o veche promisiune, anume că nu vor extinde NATO în țări ca România, Ungaria sau Polonia, dar și dacă nu ar fi folosit Ucraina împotriva sa. În realitate, spune politologul, americanii nu ar fi făcut niciodată astfel de promisiuni.

Un acord răstălmăcit de Kremlin

„Războiul Rece nici nu putea fi încheiat printr-un acord de pace după cum nici nu începuse printr-o declarație de război. Acordul despre care este vorba și care intrigă Rusia este acordul numit «2 plus 4» încheiat între cele două state germane, RFG și RDG, pe de o parte, și Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte. Acest acord, semnat la 12 septembrie 1990 la Moscova și intrat în vigoare la 15 martie 1991, a deschis calea reunificării Germaniei”, explică Anneli Ute Gabanyi.

În același timp, adaugă politologul, acordul consemna încheierea responsabilității pentru Germania a celor patru puteri aliate din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În cadrul dezbaterilor asupra clauzelor acordului, una dintre temele discutate a fost și problema extinderii NATO – numai pe teritoriul fostei Republici Democrate Germane, după cum susțin majoritatea reprezentanților puterilor occidentale la dezbateri, pe teritoriul tuturor statelor Pactului de la Varșovia, susțin foștii și actualii oameni politici sovietici, respectiv ruși.

„Care este adevărul în această controversă care a afectat profund relația dintre Rusia și occident? Narațiunea Rusiei este următoarea: În timpul dezbaterilor pentru acordul «2 plus 4», președintele Uniunii Sovietice și Secretarul General al PCUS, Mihail Gorbaciov, ar fi primit asigurări ferme și garanții din partea politicienilor occidentali că NATO nu se va întinde dincolo de frontierele fostei RDG spre est în cazul în care Uniunea Sovietică și-ar da asentimentul la unificarea Germaniei. A fost pusă în circulație teza trădării Uniunii Sovietice de către reprezentanții aliaților occidentali și ale Germaniei Federale. Teza această este susținută de 30 de ani de către politicieni și propagandiști ruși, dar și de o serie de susținători ai lor din Europa și din Statele Unite”, subliniază Anneli Ute Gabanyi.

Americanii nu au promis oficial nimic Rusiei

Legenda se bazează, mai spune ea, pe declarații făcute în principal de doi politicieni occidentali participanți la negocieri, secretarul de stat american James Baker și ministrul de externe german Hans-Dietrich Genscher.

„La 2 februarie 1990, deci înainte de începerea negocierilor oficiale care au avut loc între martie și septembrie 1990, cei doi politicieni au declarat în fața camerelor de televiziune: «Noi (adică Baker și Genscher) am fost de acord că nu există intenția de a întinde teritoriul de apărat de către NATO spre est. Acest lucru se referă nu numai la teritoriul RDG, pe care nu vrem să ni-l însușim, dar este general valabil»”, rememorează politologul german.

Anneli Ute Gabanyi mai precizează că cei doi miniștri au adoptat această poziție și separat - într-o conversație cu Gorbaciov la 9 februarie 1990 la Moscova, iar Genscher nu numai în discuții purtate cu colegul său sovietic Eduard Șevarnadze, dar și într-o alocuțiune publică ținută la 31 ianuarie 1990.

„Cu această ocazie a cerut ca NATO să nu se întindă dincolo de teritoriul fostei RDG, «indiferent ce s-ar întâmpla în Pactul de la Varșovia.» Baker a recunoscut mai târziu că părerea lui nu fusese coordonată cu Casa Albă. La fel, părerile lui Genscher nu au fost confirmate de poziția adoptată ulterior de cancelarul Kohl în convorbirile lui cu Gorbaciov. Ceea ce contează însă este faptul că nu reiese nicăieri că partea sovietică ar fi pus la negocieri problema întinderii NATO dincolo de frontierele Germaniei reunite. În consecință o astfel de promisiune cu valoare legală a statelor occidentale nu apare în textul acordului «2 plus 4»”, mai spune ea.

Gorbaciov a spus adevărul

Însuși Mihail Gorbaciov ar fi admis că nu a discutat nimic cu omologii săi occidentali pe această temă. El a spus, într-o declarație oficială, cu subiect și predicat, că nu a insistat ca NATO să rămână la vechile granițe și a explicat și de ce.

„Cel care ar trebui să știe cel mai bine ce i s-a promis sau nu Uniunii Sovietice, adică martorul principal Gorbaciov, declara în anul 2014 că tema expansiunii NATO nici nu s-ar fi discutat cu ocazia negocierilor. Mai mult: În textul unui interviu acordat în 2019, Mihail Gorbaciov spunea răspicat: «Unii dintre criticii mei îmi reproșează până în ziua de astăzi faptul că nu am insistat asupra unor stipulații obligatorii din punct de vedere legal care ar fi împiedicat NATO să se întindă în viitor înspre Europa de Est. Dar o astfel de revendicare ar fi fost absurdă, ba chiar lipsită de sens, deoarece în acel moment Pactul de la Varșovia încă exista. Am fi fost acuzați că îl distrugem cu propriile noastre mâini»”, mai arată politologul german cu origini române.

Elțîn și Putin au pus presiune, dar fără succes

Ceva mai târziu, succesorul lui Gorbaciov, Boris Elțîn, a încercat, într-adevăr, să obțină din partea SUA promisiunea că NATO nu va depăși granițele din 1989, dar fără succes.

„În anii de după destrămarea Uniunii Sovietice, urmașul președintelui Gorbaciov, Boris Elțîn, a făcut repetate și insistente demersuri pe lângă președintele Bill Clinton pentru a preveni extinderea NATO spre țările fostului Pact de la Varșovia. Pentru el, extinderea NATO reprezenta «un pericol pentru Rusia, o nouă formă de încercuire». Arme convenționale și nucleare ale NATO nu ar trebui în niciun caz dislocate în noile state membre în apropierea frontierei Rusiei, creând un nou cordon sanitar în jurul Rusiei”, mai spune ea.

Anneli Ute Gabanyi mai arată că, recent, în Biblioteca Prezidențială Clinton s-au descoperit însemnări ale convorbirilor dintre cei doi președinți din care reiese că Elțîn i-a propus lui Clinton un acord verbal secret despre o nouă diviziune a Europei: „El îi propunea lui Clinton în 1997 un «gentlemen’s agreement» conform căruia niciun stat post-sovietic, «în special Ucraina» să nu se alăture NATO. Sau cel puțin «nu în viitorul deceniu», sau cel puțin «nu în primul val de extindere». La ultima lor întâlnire, în 1999, Elțîn îi cerea lui Clinton „One thing. Just give Europe to Rusia”. Clinton, bineînțeles, nu a dat curs acestor oferte.”.

Mai târziu, Vladimir Putin, succesorul lui Elțîn în anul 2000, a acuzat Occidentul în public pentru că nu și-ar fi respectat pretinsele asigurări de a nu întinde NATO spre Est.

„În discursul ținut la Conferința de Securitate de la München în 2007, președintele rus punea întrebarea retorică: «Ce s-a întâmplat cu aceste asigurări și garanții ferme?» Pentru a-și susține argumentația Putin îl cita pe președintele NATO Manfred Wörner, care în mai 1990 ar fi spus că «NATO nu avea de gând să staționeze forțe ale organizației atlantice dincolo de teritoriul RFG». Numai că Putin a «uitat» să citeze și fraza următoare din discursul lui Wörner din care reieșea clar că făcuse referință doar la teritoriul RDG”, punctează experta.

Din 2014, Putin a mizat tot mai insistent pe narațiunea „Rusiei înșelate de Occident“ pentru a legitima ocuparea Crimeii de către Rusia nu numai în ochii propriilor concetățeni, dar și – cu un oarecare succes – și în ochii străinătății.

Anneli Ute Gabanyi amintește și că, în ajunul atacului asupra Ucrainei, președintele rus a mers și mai departe. La 17 decembrie 2021, adaugă ea, Ministrul de Externe al Rusiei a publicat un proiect de tratat de securitate între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii în care Moscova prezenta trei propuneri principale: prevenirea în continuare a extinderii NATO, mai ales în Ucraina; renunțarea alianței la staționarea unor sisteme de apărare anti-rachetă la frontierele Rusiei și, în cele din urmă, întoarcerea („roll back“) a capacității și infrastructurii militare a NATO în Europa până la situația din 1997, când a fost semnat actul de fondare NATO-Rusia.

„Merită remarcat faptul că acest proiect de tratat a fost publicat (aproape) exact la 30 de ani după destrămarea Uniunii Sovietice la 15 decembrie 1991. Eveniment pe care Vladimir Putin îl consideră a reprezenta «cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20». Într-un discurs la 21 februarie 2022, Putin constată că pachetul lui de propuneri nu a primit un răspuns satisfăcător din partea Statelor Unite, fapt pentru care se consideră îndreptățit de a lua măsuri pentru a asigura securitatea Rusiei. Adică să atace Ucraina”, mai spune ea.

Cine este Anneli Ute Gabanyi

Născută la Sibiu, Anneli Ute Gabanyi a urmat studii universitarea la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, iar apoi în Germania, la Universitatea „Ludwig-Maximilian“ din München, în Franța, la Universitatea de la Clermont-Ferrand, și în SUA- University of Southern California School of International Relations. Şi‑a susţinut doctoratul la Universität der Bundeswehr „Helmut Schmidt”, Hamburg, cu teza „Systemwechsel in Rumänien. Von der Revolution zur Transformation” (Schimbare de sistem în România. De la revoluţie la transformare).

Gabanyi a fost șef al secției românești a Institutului de Cercetare al Europei Libere, München, și e considerată unul dintre cei mai importanți politologi germani, dar e cunoscură și ca filolog și critic literar.

După perioada petrecută la Europa Liberă a fost cercetător principal pentru România și Republica Moldova la Südost-Institut, München și cercetător principal pentru România și Republica Moldova la Institutul German pentru Politică Internațională și de Securitate, Stiftung Wissenschaft und Politik, Berlin. A publicat o serie de cărţi, capitole şi articole științifice despre literatura română și politica culturală a României sub comunism, Revoluţia din 1989, procesul de tranziţie instituţional, politic şi economic al României, integrarea țării în UE şi NATO.

A publicat de asemenea o serie de studii despre Republica Moldova. A conferențiat la universități și centre de cercetare din Germania, România, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Italia, Turcia, Republica Cehă. Activă în presa scrisă, radio și TV. A scris numeroase cărți și a fost decorată cu Ordinul național „Pentru Merit“ la rang de Ofițer - 2000, Ordinul național „Serviciul Credincios“ la rang de Ofițer - 2004, Premiul Institutului Cultural Român - 2004, „Meritul Academic” al Academiei Române -2008, Ordinul „Crucea Case Regale a României” - 2011 și Ordinul „Coroana României“ la rang de Comandor, 2016.