În anul 313 d Hr, decizia unui împărat roman a schimbat întreaga istorie a lumii. Constantin cel Mare a legalizat creștinismul, o religie marginală, detestată, în special, de elitele romane. Motivul pentru care a ales acest împărat păgân cultul lui Hristos, naște încă discuții în lumea științifică.

Împăratul Constantin cel Mare FOTO Adevărul

În secolul al IV lea d Hr, Imperiul Roman se afla la apus. După o perioadă grea, de mai bine de jumătate de secol de războaie civile, invazii și subminarea autorității imperiale, o serie de lideri romani au încercat să resusciteze imperiul și să-l facă să renască. Unul dintre aceștia a fost Constantin cel Mare, stăpânitorul Imperiului Roman în perioada 306-337 d Hr. A fost un împărat capabil și providențial reușind să amâne prăbușirea Imperiului și să-i ofere unul dintre ultimele momente de strălucire pe scena istoriei.

Dincolo de reușitele sale administrative și militare, Constantin cel Mare a reușit să schimbe istoria lumii printr-un edict imperial. Împăratul a legalizat creștinismul, dând naștere unei adevărate revoluții religioase, cu implicații decisive pe termen lung, din punct de vedere social, cultural și politic în toată istoria lumii. O întrebare la care mulți specialiști au încercat să răspundă a fost legată de motivul pentru care Constantin cel Mare a ales creștinismul, o religie practicată de numai 5% din populația imperiului.

Un lider al veacurilor tulburi

Constantin cel Mare s-a născut într-o perioadă tulbure, când autoritatea împăraților romani decăzuse, iar uzurpatorii se succedau cu o viteză amețitoare pe un tron nesigur și periculos. Armata făcea legea în imperiu, comandanții provinciali reușind să ajungă pe tron cu ajutorul trupelor. Cu aceeași ușurință erau însă asasinați și înlocuiți de cei care promiteau mai mult. Pe lângă instabilitatea internă, imperiul să clătina din cauza atacurilor barbarilor, tot mai dese și mai violente.

Începând cu secolul al III-lea, această anarhie militară care putea pune oricând capăt imperiului, a fost asanată de o personalitate aparte. Este vorba despre împăratul Dioclețian, cel care a reușit să reinventeze administrarea imperiului, printr-o nouă formă de conducere. Totodată, s-a folosit de religie pentru a-și impune legitimitatea. La rândul său, era un uzurpator ridicat de armată la funcția sacră de împărat. A rezistat însă câteva decenii și s-a retras onorabil.

Înainte ca Diocletian să preia puterea, la Naissus, în provincia Moesia Superior se năștea Constantin, fiul generalului roman Constanti Chlorus, de origine ilirică, și al Elenei. Constantin avea să continuie perioada de revigorare a imperiului roman târziu. Tatăl său Constanti Chlorus ajunge caesar, în timpul lui Diocletian. După retragerea acestuia din urmă, Constanti Chlorus devine împărat, pentru jumătatea apuseană a imperiului, cu numele de Constantius I. Constantius l-a numit caesar, adică un soi de adjunct, pe fiul său Constantin, un tânăr cu potențial uriaș, inteligent, deschis la nou și un foarte bun comandant militar.

După moartea tatălui său la Eburacum, în Britannia, în anul 306 dHr, Constantin este ales împărat de către armată. În același timp, însă, Galerius, una dintre cele mai importante personalități ale celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă augustus pe Flavius Augustus, iar pe Constantin îl acceptă ca și caesar, adică adjunct. Inițial, Constantin a acceptat, dar mai apoi a declanșat războiul civil în lupta pentru putere.

După destrămarea tetrarhiei în anul 308 d hr, Constantin, în colaborare cu Licinus, începe războiul pentru tronul imperial. După bătălia câștigată la Podul Milvianus în 312 d Hr, Constantin pune mâna pe putere. Până în 326 d Hr, Constantin va conduce imperiul alături de Licinius, iar mai apoi de unul singur. Domnia lui Constantin se va întinde pe trei decenii.

În căutarea legitimității: un singur împărat, un singur zeu, o singură religie

Deși Constantin cel Mare era un împărat de succes, unul dintre cei mai importanți din istoria Imperiului Roman, avea aceeași problemă ca și predecesorii săi din timpul anarhiei militare. Nu provenea dintr-o dinastie imperială și a fost proclamat împărat de către armată, la fel ca majoritatea liderilor efemeri din secolul al III-lea.

La fel ca și Dioclețian, tocmai pentru a rezista, pentru a evita asasinatul, pentru a putea lupta eficient împotriva uzurpatorilor și mai ales pentru a câștiga suportul unei baze cât mai largi a populației, Constantin trebuia să găsească ceva revoluționar. Înaintașii săi, precum Aurelianus sau Elagabalus, au încercat cu Sol Invictus, un cult oriental al soarelui, și identificarea împăratului ca zeu pe pământ.

Aparent de succes, această soluție a dat greș, ambii împărați pomeniți fiind uciși de armată. Diocletian a reinstaurat vechiul cult roman al lui Jupiter, la rândul său identificându-se cu această divinitate. Vechii zeii romani erau însă o religie doar a elitelor, capricioase și oricând gata să trădeze dacă nevoia o impunea. Constantin căuta un alt model care să-i asigure suportul unei baze cât mai largi a populației.

„Chiar dacă era fiul unui fost caesar, Constantius, și demonstrase că este un general capabil, Constantin știe că avea nevoie de o bază solidă de legitimitate pentru a pune bazele unei dinastii durabile”, precizează Cameron Hughes în ”Why did Constantine the Great choose Christianity”.

Fără această legitimitate, Constantin era într-un pericol constant, iar favorurile armatei și ale poporului erau volatile.

De la Zeul Soare la Hristos, transformarea unei secte orientale într-o religie imperială

Constantin cel Mare a fost aproape toată viața păgân. A fost un adorator al lui Sol Invictus, preferând cultele monoteiste. Explicația este simplă, un singur împărat, o singură religie, un singur zeu. Iar împăratul se identifica și cu zeul, dar și cu religia respectivă. Constantin era însă un om umblat, cult și foarte deschis. Avea în jurul său sfătuitori de diferite religii, inclusiv creștini. La acea vreme, creștinismul prindea teren.

Văzuți inițial ca o sectă de fanatici orientali dispuși să-și dea viața pentru Dumnezeul lor, creștinii au început să prindă în special la clase de jos ale populației imperiului. Ideea de smerenie, compasiune, renunțarea la bunurile materiale în favoarea aproapelui, repugnau însă elitelor din imperiu. Tocmai de aceea, creștinii erau văzuți de către acestea ca niște ciudați, periculoși, care sădesc în rândul oamenilor de rând idei periculoase. Inclusiv împărații se simțeau amenințați mai ales că noua religie propovăduia întâietatea credinței în Dumnezeu. Adică împăratul venea pe locul doi, trei ori patru. Sau nici nu mai conta.

Mulți împărați au declanșat persecuții în rândul creștinilor. Cu toate acestea, așa cum am precizat, noua religie avea priză în rândul claselor de jos. Mulți specialiști arată însă că această religie, insignifiantă încă în imperiu, l-a atras pe Constantin cel Mare. Nu neapărat din punct de vedere dogmatic, a se vedea că împăratul s-a creștinat foarte târziu, ci mai ales din punct de vedere al oportunităților politice.

Creștinismul putea revoluționa religia romană și în plus îi oferea lui Constantin prilejul de a reconstrui societatea romană, pe baza acestei doctrine, căpătând legitimitatea unui nou întemeietor al Romei. Ceea ce, de altfel, și căuta. În plus, creștinismul propovăduia pacea, un instrument esențial pentru pacificarea unei societăți marțiale, în care armata proclama și ucidea împărați.

Prin creștinism, Constantin încerca să dirijeze toate energiile războinice către adorație, contemplare, către credință . Nu în ultimul rând era o religie monoteistă, Constantin devenind un împărat cu voia unui Dumnezeu unic, atotputernic. În fața unei populații religioase, suveranitatea sa devenea incontestabilă. În plus, pentru a oferi populației un argument puternic, magic, Constantin a povestit că înaintea bătăliei de la Podul Milvianus, atunci când a obținut puterea, a văzut un semn care-i garanta victoria.

Constantin a jonglat cu simbolistica așa cum îi dictau interesele. Inițial, a spus că zeul Apollo i-a trimis un semn, așa cum cum apare în Panegyrici Latini. Mai apoi, a mărturisit că a văzut o cruce sau inițialele, în greacă, ale lui Hristos, așa cum mărturisește și Eusebius, un creștin în serviciul împăratului. În orice caz, Constantin cel Mare s-a creștinat abia către sfârșitul vieții.

Edictul care a schimbat lumea

Convins de noua strategie politico-religioasă, în căutarea legitimității și a stabilității imperiului, Constantin a decis să legalizeze credința creștină. Pe scurt, a oprit orice formă de prigoană a creștinilor, oferindu-le prilejul de a-și exercita liber cultul, ba chiar le-a oferit creștinilor și sprijin imperial. Este vorba despre Edictul de la Milano din anul 313 d Hr

Inițial, s-a încetățenit ideea că, odată cu Edictul de la Milano, religia creștină devenea religie oficială a imperiului, însă aceasta este complet falsă. Prin Edictul de la Milano, creștinismul era doar recunoscut ca religie în imperiu, cu drept de liberă practică.

Abia în timpul lui Teodosie, ajuns împărat la mai bine de trei decenii de la moartea lui Constantin, creștinismul va deveni religie oficială a imperiului. Cu toate acestea, Edictul de la Milano a schimbat definitiv istoria lumii. Creștinismul a început să se răspândească rapid, să devină mai organizat și să-și definească structurile oficiale. În plus, odată cu creștinarea lui Constantin cel Mare, creștinismul s-a generalizat și în rândul elitelor romane.