Manualele de tactică și operații atrag atenția că linia de despărțire este una dintre zonele cele mai predispuse la infiltrarea inamicului pentru că, în practică, fie unitățile vecine se suprapun în anumite misiuni de acoperire, fie pasează responsabilitățile între ele. Nu se întâlnesc frecvent aceste lucruri dar, atunci când se întâmplă, consecințele pot fi destul de serioase.
O retragere prea precis anunțată crează de cele mai multe ori probleme.
Pe 17 februarie 2024, comandantul-șef al Forțelor Armate Ucrainene, generalul Sirski, proaspăt numit în această funcție, a anunțat că a decis să retragă trupele ucrainene din Avdiivka pentru a evita încercuirea, pierderea vieții militarilor și pentru a ocupa poziții mai avantajoase la vest de localitate.
Deocamdată, nu se cunoaște cu precizie când a fost retras grosul forțelor ucrainene din Avdiivka, fiind informații că s-a executat cu una sau două zile mai înainte, dar cert este că mai mulți militari ucraineni au rămas în încercuire și au fost luați prizonieri.
Până acum nu eram obișnuiți cu o comunicare atât de oportună din partea armatei ucrainene atunci când desfășoară o activitate deosebit de importantă. De exemplu, nici acum nu este confirmat oficial că trupele ucrainene s-au retras total din Bahmut sau din Marinka.
Desigur, în prezent nicio mișcare mare de trupe nu mai reprezintă un secret pentru inamic care vede totul cu dronele și sateliții dar, este posibil ca o companie sau un pluton care ține cu dinții de o poziție care să le permită celorlalți să se retragă, să poată da pentru o zi sau două nu doar speranțe trupelor proprii ci chiar o imagine falsă adversarului.
Deși a fost pregătită extrem de bine pentru apărare, Avdiivka, în loc de centrul sistemului de apărare a ajuns la flancul unei direcții operativ-strategice.
Avdiivka, localitate situată la doar cinci km nord de orașul ocupat Donețk – centru de comandă și de sprijin pentru toate operațiile ruse din regiunea cu același nume, era condamnată să cadă chiar din primele zile ale războiului. Faptul că a rezistat până acum este o capodoperă a apărării oferită lumii întregi de armata ucraineană. A fost pregătită temeinic încă din 2014 și și-a făcut pe deplin datoria întârziind decisiv ofensiva rusă, în ultimii doi ani.
Sistemul de apărare de la Avdiivka, denumit de militarii ucraineni ”direcția (operativ-tactică) Avdiivka”, a dobândit însă treptat și unele dezavantaje pe măsură ce războiul înainta. Pe lângă faptul că forțele ruse au conștientizat tot mai mult că pentru a ieși din impas trebuie să treacă de fortificațiile de la nord și vest de Donețk, direcția Avdiivka a devenit flancul Grupului Operativ-Strategic (GOS) ucrainean ”Tavria”. Deci, linia de despărțire dintre două grupuri ucrainene de cel mai înalt rang trecea pe undeva la nord de Avdiivka.
Pe front, trupele ucrainene sunt organizate în patru GOS: ”Hortiția” de la granița cu Rusia în zona râului Oskil, până la nord de Avdiivka; ”Tavria” în continuare până la vest de centrala nucleară Zaporojie din Energodar; ”Odessa” restul frontului sudic, inclusiv nord-vestul Mării Negre; ”Nord” pe frontiera cu Belarus și Rusia exclusiv regiunea Harkov. Dintre toate zonele de luptă, cele mai solicitante sunt pe direcțiile grupurilor ”Hortiția” și ”Tavria”, grupuri care se învecinează între ele la nord de Avdiivka.
Acoperirea insuficientă a flancurilor poate duce la pierderea pozițiilor. Rușii au introdus în luptă la Avdiivka într-o zonă foarte îngustă peste 100.000 de militari, în timp ce ucrainenilor le-a fost imposibil să aducă în sprijin forțe, mijloace și mai ales muniții de pe alte direcții.
Sistemul defensiv Avdiivka, care a rezistat destul de bine atacurilor frontale rusești, a putut fi depășit, după cum s-a văzut, doar prin încercuire, dar și aceasta cauzată de resursele limitate de muniție, în special cele de artilerie. Manevrele ucrainene de răspuns la planul rusesc de învăluire (bazat pe o grupare de peste 100.000 de militari – foarte mulți pentru o direcție operativ-tactică), au consumat resursele grupului ”Tavria”, în timp ce grupul învecinat - ”Hortiția” se confrunta și el cu o intensificare a atacurilor rusești, dar pe flancul cel mai îndepărtat (de Avdiivka) – Kupiansk. Astfel, acoperirea liniei de despărțire dintre cele două GOS ucrainene a devenit treptat în ultimele patru luni de lupte grele, o sarcină care apăsa mai mult pe grupul ”Tavria” decât pe ”Hortiția”.
În plus, după ce fostul comandant-șef al Forțelor Armate ucrainene, generalul Zalujnâi, a anunțat pe 1 noiembrie 2023 (interviu pentru The Economist) că este nevoie de o nouă mobilizare, a devenit tot mai clar că un sprijin pentru Avdiivka cu forțe și mijloace de pe alte direcții a devenit improbabil. O manevră pur logistică pentru asigurarea doar de muniții pentru Avdiivka ar fi rămas totuși la îndemână, dar după reducerea sprijinului american ca urmare a disputelor interne din Congresul SUA, și această perspectivă s-a îndepărtat.
Pe lângă dificultățile pur obiective întâmpinate de trupele ucrainene în păstrarea pozițiilor de la Avdiivka, nu poată fi exclusă nici diferența de viziuni dintre generalii comandanți ucraineni.
Comandantul GOS ”Hortiția” a fost până de curând chiar generalul-colonel Sirski, în timp de comandantul ”Tavria” este de mai bine de un an generalul de brigadă Tarnavski. Fiecare dintre ei răspundea de un front extrem de activ cu o lungime de 200 – 250 km. În 2022, cei doi generali au comandat operațiile de succes de la Harkov, respectiv Herson fiind considerați adevărate legende nu doar în Ucraina ci și în țările NATO.
Cu toate acestea, între cei doi generali exista o asimetrie vizibilă deși amândoi comandau grupuri similare de forțe. Sirski avea gradul de general-colonel și era inclusiv comandant al Forțelor Terestre – o autoritate care, teoretic, îi dădea acces la mai multe resurse. Tarnavski avea un grad mai mic - general de brigadă - și autoritate doar pe front în zona sa de reponsabilitate. Ce-i drept, fostul comandant-șef al trupelor ucrainene, generalul Zalujnâi, a fost mult mai prezent în zona de responsabilitate a lui Tarnavski decât în cea a lui Sirski, dar acest lucru nu a jucat neapărat în favoarea lui Tarnavski.
Posibilele neînțelegeri dintre generalii ucraineni ar fi putut pleca chiar de la planificarea contraofensivei, iar ulterior s-au amplificat pe măsură ce nu se obțineau rezultatele scontate.
Întreaga abordare de ducere a contraofensivei din vara-toamna lui 2023 a fost schimbată chiar de Zalujnâi, care după o creștere neașteptată a pierderilor ucrainene în atacurile de amploare de la debutul contraofensivei, a preferat prudența. Posibil, Tarnavski să fi fost de altă părere, dar apropierea de Zalujnâi, considerat principalul responsabil pentru rezultatele modeste ale contraofensivei, ar fi putut duce la o anumită distanțare față de el (inclusiv din partea lui Sirski) și reducerea sprijinului acordat.
Posibil, era de așteptat ca GOS ”Hortiția”, pe timpul contraofensivei, să atragă mai multe trupe rusești departe de regiunea Zaporojie unde urma să se rupă masiv frontul. Pentru asta, trebuia ca trupele ucrainene să câștige inițiativa la Kupiansk și Liman, lucru care nu s-a reușit. Situația GOS ”Hortiția” nu era deloc bună când a început contraofensiva ucraineană de anul trecut. Grupul tocmai venea după pierderea Bahmutului într-un șir lung de confruntări dificile cu mercenarii Wagner care au lăsat cu siguranță urme.
Cert este că un eventual atac ucrainean pe direcțiile Kupiansk și/sau Liman, ca sprijin pentru direcția Zaporojie, nu a venit, deși au existat atacuri de succes dar limitate pe direcția Bahmut. Probabil, GOS ”Hortiția” nu a avut resursele necesare pentru a-l face, deși este posibil ca un astfel de atac să nu fi fost deloc planificat. Poate nu întâmplător, a cerut Sirski avioane de luptă americane A-10, pe 12 ianuarie 2024, semnalând că trebuie ceva în plus pentru a se face mai mult.
Din acel moment se pare că Sirski a fost perceput că urmează o altă cale față de Zalujnâi, pentru că, surprinzător, solicitarea pentru A-10 americane a fost imediat întâmpinată cu reținere chiar de comandantul Forțelor Aeriene Ucrainene, generalul Mikola Oleșciuk, care a dat de înțeles că efortul aviatorilor săi trebuie să se concentreze pe F-16.
Avdiivka fost atacată masiv cu aviația în ultimele zile de rezistență ceea ce a făcut imposibil orice plan de apărare și a îngreunat considerabil planul de retragere.
Tușa finală pe episodul Avdiivka a fost dată de bombardamentele aeriene rusești cu bombe ghidate care au crescut exponențial în ultimele zile de dinaintea retragerii complicând și mai mult situația trupelor ucrainene. De la 10 – 20 de bombe lansate într-o zi s-ar fi ajuns la peste 500 în ultimele două-trei zile dinainte de retragere. Totuși, informația trebuie privită cu unele rezerve, fiind furnizată doar de bloggeri ruși.
Într-o astfel de situație extrem de dificilă, desigur era de dorit ca retragerea să se facă și sub protecție antiaeriană. În dimineața de 17 februarie, ziua când s-a anunțat retragerea, generalul Mikola Oleșciuk a anunțat că apărarea antiaeriană ucraineană a doborât trei aeronave de luptă rusești. Pe 18 februarie s-a mai anunțat doborârea a încă unui avion de luptă rusesc. Desigur, generalul Oleșciuk și-a asumat un mare risc trimițând din nou complexe Patriot în zona frontului. Poate dacă ar fi avut mai multe, Avdiivka era încă la ucraineni. Dacă sistemele Patriot sau NASAMS nu luptă acum în Ucraina la capacitate maximă, nu vor mai lupta deloc pentru că vor fi depășite moral în următorul război.
Concluzie: Liniile de despărțire ucrainene sunt doar tactice în timp ce cele occidentale sunt strategice.
Se poate aprecia că operația ucraineană de apărare de la Avdiivka, desfășurată între 10 octombrie 2023 și 17 februarie 2024, deși a fost condusă profesionist, în condiții de inferioritate numerică clară, provocând pierderi importante trupelor ruse (47.000 de militari, 360 tancuri, 250 sisteme de artilerie, 750 vehicule blindate de luptă și 5 avioane), a evidențiat și anumite divergențe între generalii ucraineni.
Însă, nu se poate aprecia dacă eventualele divergențe dintre generali au fost decisive sau nu în pierderea pozițiilor fortificate de la Avdiivka care au rezistat aproape doi ani. Situația a fost și rămâne dificilă pe tot frontul, iar la un moment intensitatea atacurilor pe direcția Kupiansk crescuse foarte mult. Deci, o manevră dinspre direcția ”Hortiția” spre ”Tavria” era greu de realizat la o scară care să conteze.
În schimb, ar fi contat ca avioanele rusești să nu poată bombarda. Faptul că Avdiivka a rezistat timp de patru luni unui asalt prelungit și deosebit de intens indică un plan bine pus la punct care însă a cedat treptat pe măsură ce resursele se împuținau. Mai degrabă, se poate aprecia cu o mai mare certitutine că militarii ucraineni, dacă aveau suficientă muniție, nu ajungeau în situația limită, în care orice mică eroare să poată agrava situația.
Linia de despărțire este la început una obiectivă. Așa a fost convenită și trebuie gestionată. Ulterior, ea se dezvoltă în mintea conducătorilor și devine una mai mult subiectivă. Astfel, se poate mări sau se poate micșora în funcție de ceea ce cred și decid conducătorii. Unele linii de despărțire sunt tactice iar altele sunt strategice. Cea dintre grupurile ”Hortiția” și ”Tavria”, precum și cele dintre generalii ucraineni par strategice.
Cu toate acestea, ele pălesc pe lângă implicațiile liniilor de despărțire din interiorul Uniunii Europene și Statelor Unite. Occidentul gestionează resurse de sute de miliarde de euro în materie de apărare care pot da un impuls decisiv acestui război. Încă mai este timp pentru că Ucraina încă mai are soldați devotați. Dar, divergențele de natură economică și politică chiar în sânul Occidentului, conciliabile în mod normal, pot întârzia sprijinul dincolo de punctul în care nu se mai poate face nimic indiferent câte arme performante s-ar trimite. Dezastrul pentru Occident va fi mai mare decât cel pentru Ucraina.
Dacă liniile de despărțire se măresc prea mult, la un moment dat nu se mai poate comunica peste ele și, încet, încet se transformă în linii de front.
SURSA: defenseromania.ro
