De multă vreme mă frământă o idee istoriografică fundamentală pentru etnogeneza religioasă a românilor: de ce Arsenie Boca a pictat imaginea iconică a episcopului Wulfila pe pereții din biserica Drăgănescu de lângă București, între anii 1967 – 1983, acolo unde Sfântul Ardealului a fost izolat și persecutat de ierarhia BOR și securitatea regimului comunist? Arsenie Boca – recent canonizat de către Sfântul Sinod al BOR, de fapt care a certificat sfințenia recunoscută de către popor, pentru că Sfântul Ardealului a fost mai întâi un sfânt popular și apoi recunoscut și canonizat de ierarhia noastră – a fost criticat de clerici și teologi pentru că a pictat un presupus episcop arian, pe geto-gotul Wulfila într-o biserică ortodoxă. Consider că această interpretare a picturii lui Arsenie Boca strict din punct de vedere teologic este greșită, mărginită și contraproductivă înțelegerii fenomenului creștinării geților și goților în secolul IV. Consider că Arsenie Boca a fost un vizionar pictându-l pe episcopul Wulfila, chiar dacă acesta a fost criticat și condamnat de numeroase sinoade pan-ortodoxe pentru că ar fi fost arian. Nu intru într-o polemică teologică acum și nici nu are rost din punct de vedere istoriografic, pentru că Arsenie Boca a pictat chipul-icoană a lui Wulfila din punctul de vedere al istoriei religioase a poporului român și a creștinării poporului geto-dac în secolul IV din spațiul carpato-danubiano-pontic – Dacia post-aureliană, acolo unde se plămădea nașterea proto-românilor. Arsenie Boca, care a fost un sfânt și un vizionar, aș putea spune și un profet, a înțeles rolul misionar al lui Wulfila în spațiul teritoriului actual al României privind creștinarea autohtonilor. Arsenie Boca a omagiat pe cel care a adus creștinismul la geto-daci și goți și pentru că a frânt păgânismul. Arsenie Boca a înțeles astfel să-l omagieze pe Wulfila fără să cadă în dezbateri canonice sterile într-o epocă în care păgânismul încă era puternic în Dacia. Detractorii lui Arsenie Boca nu cunosc contextul eroic al episcopului Wulfila de a creștina autohtonii din Dacia. Wulfila a fost un geto-got, cu origini dinspre un părinte, venit tocmai din Cappadocia, Viitorul episcop s-a născut însă în Dacia post-romană și a trăit între anii 311 și 384. El a avut o dublă origine gotică și geto-dacă. A studiat la Constantinopol și a dorit să se reîntoarcă apoi în mijlocul fraților săi geto-goți din Dacia pentru a propovădui cuvântul lui Hristos. A fost uns episcop în 341 și a primit misiunea să creștineze goții apuseni din Balcani și mai ales din Dacia post-romană. Deci Arsenie Boca nu a interpretat rolul inițial al lui Wulfila ca cei care nu văd ”pădurea de copaci”. Wulfila a fost un misionar care a creștinat pe strămoșii noștri, care atunci în secolul IV erau mai puțin atenți la anumite ”dogme”. Important că acești proto-români au primit creștinarea, botezul și cuvântul lui Hristos prin episcopul Wulfila. Acest lucru l-a înțeles foarte bine Sfântul Ardealului față de dogmaticii sinodali din perioada comunistă. Desigur arianismul de care a fost condamnat Wulfila a fost reprobabil teologic, dar pentru geto-daci și proto-români rolul creștinării din partea episcopului locului Wulfila nu poate fi ignorat. Să nu uităm că episcopul catolic al Milanului l-a acuzat pe Wulfila de arianism. Strămoșii noștri și goții așezați aici s-au bucurat de primirea botezului din partea lui Wulfila. Într-o epocă de păgânism atroce, nuanțele dogmatice ar fi blocat misionarismul creștinării geto-goților din Dacia. Arsenie Boca a perceput foarte bine acest lucru. Mai mult, Wulfila, prin numele său, este direct legat simbolic de pământul strămoșesc geto-dac. Numele ”Wulfila” însemnă ”lupul” sau ”lupușor”, adică etnonimul unui totem drag geto-dacilor și care este și numele stindardului de luptă al dacilor: Lupul geto-dac sau ”Drago”. Deci prin acest nume Wulfila a fost recunoscut de localnicii autohtoni ca unul de-al lor, nu un străin. Asta a realizat și Arsenie Boca atunci când l-a pictat pe Wulfila în Biserica de la Drăgănescu.

Trebuie, de asemenea, să înțelegem și contextul istoric din secolele IV și V când Dacia post-romană era sub stăpânirea goților, prin ramurile sale ostrogote și vizigote. Iordanes a scris în secolul VI o carte ”Getica” în care a fost acuzat că a făcut ”confuzia” dintre goți și geți datorită asemănării numelor, lucru imposibil pentru că Iordanes era jumătate trac și jumătate got, deci nu avea cum să facă confuzia între cele două popoare cu care se înrudea. Această interpretare nu are logică și pentru că toți istoricii moderni iau de bune informațiile lui Iordanes, dar mai puțin această ”confuzie” dintre geți și goți făcută de istoric ca să le dea regilor vizigoți o descendență nobilă din regii dacilor Burebista și Decebal. În realitate avem de-a face cu stăpânirea de către goți a spațiului carpato-danubiano-pontic a dacilor liberi, stăpânire de peste 200 de ani, care a dus la o conviețuire și convergență dintre cele două popoare. Nu a fost neapărat o etnogeneză comună, ci o ”colaborare” sau coabitare, care desigur a dus și la încrucișării firești dintre cele două popoare geți și goți. Goții veneau din insula suedeză Gotland și vorbeau limba ”gutycă”, care se mai vorbește și azi pe această insulă în proporție de 10 la sută între locuitori. Astfel a apărut teoria difuziei istoriografice dintre geți și goți, adică o convergență a coabitării care a contribuit la o identificare documentară și istoriografică în antichitatea târzie și evul mediu timpuriu dintre geți și goți. Doar astfel se poate explica că Danemarca se numea în evul mediu Dania, de la Donaris (Dunăre) sau Dacia, Danemarca cuprindea atunci Peninsula Iutlanda, Norvegia, Suedia și o parte a Finlandei. Papa Agapet al II-lea scria în bulele sale din secolul X despre Dacia nordului, iar regii danezi se considerau regi daci, drept urmașii lui Burebista, Oroles, Diuras Diurpaneus sau Decebal. Însăși Groenlanda era granița de vest a Daciei Nordului în mitologia simbolică, documentară și istoriografică a epocii. Toată această ”difuzie” între geți și goți a început cu misionarismul creștin al episcopului Wulfila, care a tradus Biblia în limba gotică sau ”gutycă”, limbă care are conexiuni cu geto-daca din Dacia post-romană. Unii specialiști consideră că Biblia lui Wulfila a fost scrisă cu litere gotice, care proveneau din scrierea dacilor liberi. Desigur această teorie mai trebuie cercetată, dar este necesar să recunoaștem legătura dintre Dacia post-romană și Dacia Nordului și printr-o similaritate documentară. Biblia lui Wulfila scrisă cu litere geto-gotice (?) se află în Codex Argenteus de la Uppsala, unde a funcționat prima universitate suedeză din ipotetica, dar și conform documentelor epocii – Dacia Nordului. Biblia lui Wulfila, sau „Codex Argenteus“, este unul dintre cele mai celebre manuscrise din lume şi, în mod sigur, cea mai valoroasă carte din Suedia. Manuscrisul se păstrează la Biblioteca Universității din Uppsala. Această Biblie a avut 336 de pagini, la Uppsala păstrându-se 187. File din același manuscris mai există la Speyer, în Germania, la Wolfenbüttel şi la Milano. „Codex Argenteus“ a fost copiat probabil la Ravenna, în Italia, în perioada ostrogoţilor, pentru regele Theodoric cel Mare, la începutul secolului al VI-lea. Documentul este scris pe un pergament subțire de culoare violet, cu cerneală cu praf de argint şi aur, de unde şi numele său.

Biblia lui Wulfila este cartea de căpătâi a creștinării geto-goților dar și a vikingilor, deci există o înrudire etnico-religioasă, ca un arc peste timp, între geto-daci și vikingii goți proveniți din insula Gotland și apoi care au întemeiat regatul Dania sau Dacia nordului. În acest context istoriografic și religios al creștinării autohtonilor geto-daci și goți de pe teritoriul actual al României trebuie să apreciem și salutăm intuiția vizionară a lui Arsenie Boca de a-l picta pe Wulfila în biserica de la Drăgănescu. Mai mult, fiul adoptiv al lui Wulfila și ucenicul său Auxentiu de Durostorum (Silistra) care când a ajuns la Roma a susținut public că episcopul nu a fost arian, ci a păstrat și respectat crezul de la Niceea. Scrisoarea lui Auxentius (cca 400) a fost păstrată în marginile unui manuscris din ”De fide of Ambrozie”. Arsenie Boca a dovedit prin pictarea lui Wulfila un episcop geto-got care i-a creștinat pe strămoșii noștri și a tradus cu litere gotice (unele getice) Biblia din Dacia. Deci pe teritoriul României autohtonii, viitori proto-români, au învățat Scriptura din Biblia lui Wulfila. Despre Wulfila a scris în 1892 o carte excelentă istoricul și teologul Constantin Erbiceanu, decan al facultății de teologie, care cu siguranță l-a influențat istoriografic pe Arsenie Boca. (Ulfila, viața și activitatea lui sau starea creștinismului în Dacia Traiană și Aureliană în sec. al IV-lea, București, 1898). Cum să nu-l picteze Arsenie Boca pe episcopul Wulfila? Sfântul Ardealului l-a considerat pe Wulfila ca episcopul strămoșilor noștri și printre cei dintâi ierarhi care a adus cuvântul lui Hristos și poate chiar întemeietorul bisericii creștin-ortodoxe pe teritoriul României de azi. Sfântul Ardealului a avut și de data aceasta dreptate pictându-l iconic pe Wulfila. Nu a fost nicio erezie din partea lui Arsenie Boca, ci o viziune istorico-religioasă profetică despre primul episcop localnic, ce i-a creștinat pe strămoșii noștri.

Ionuț Țene/ napocanews.ro

Distribuie Distribuie Comentarii