Isac Lazarovici, un botoșănean de origine evreiască, cunoscut sub pseudonimul de Ion Pribeagu, a fost unul dintre cei mai mari umoriști români ai tuturor timpurilor. Deși puțin cunoscut publicului larg, acesta este autorul celebrului hit al perioadei interbelice „Zaraza“.

Cristian Vasile, tânărul brăilean supranumit „ultimul trubadur“, care interpreta celebrul tangou „Zaraza“, dar și Constantin Tănase, un adevărat simbol al vodevilului și umorului românesc, au marcat, din punct de vedere cultural, perioada interbelică. Puțini știu însă că în spatele succesului celor doi se afla un evreu, de doar 1,50 metri înălţime, născut la Botoșani. Se spunea că era „mic și-al dracului“, dar, culmea, făcea pe toată lumea să râdă, cu un talent ieșit din comun. Se numea Isac Lazarovici, iar în lumea culturală a Bucureștiului interbelic a fost cunoscut drept Ion Pribeagu.

Un om mic, sobru, născut în târgul Sulița

Isac Lazarovici s-a născut în județul Botoșani, în comuna Sulița, la sfârșitul secolului al XIX-lea, la 27 octombrie 1887. În acea perioadă, Sulița era un mic târg, cu un comerț dominat de comunitatea evreiască. De altfel, în secolul al XIX-lea, cam toate târgurile din județul Botoșaniului de astăzi erau dominate economic de familiile evreiești.

Isac Lazarovici a văzut lumina zilei într-o familie de negustori evrei, însă o familie săracă, care vindea mărunțișuri. A început să scrie încă din adolescență și este descris ca un tânăr mic de statură și, în mod paradoxal, cu o mină foarte serioasă.

„Era mic de statură, purta ochelari cu ramă groasă de baga şi, în contrast cu opera sa, care emana o debordantă veselie, era un om sobru“, preciza istoricul botoșănean Gheorghe Median.

Mai mult de atât nu se știe despre prima parte a vieții lui Isac Lazarovici. Cert este însă că la vârsta de 23 de ani, sătul de lipsa de perspectivă și de sărăcia din târgul nord-moldav, Isac Lazarovici pleacă la București. „Pentru un tânăr evreu dintr-o familie săracă, Bucureştiul era o salvare, o oportunitate“, adaugă Gheorghe Median.

”Sachi disperatu”, ”Ion Palavră”, ”Ion Vraiște”

Odată ajuns în București, tânărul Isac Lazarovici s-a apucat să-și câștige pâine cum putea mai bine: scriind pe la gazete și reviste diferite texte umoristice. Cine și-ar fi putut închipui că tânărul evreu cu ochelari și foarte serios putea să facă pe oricine să râdă în hohote? Isac era un real talent, o perlă ascunsă a umorului. Primul său pseudonim a fost „Sachi disperatul“, dar a semnat și drept „Ion Palavră“ sau „Ion Vraiște“.

Culmea, aproape de când a trimis primele texte, Isac Lazarovici a făcut furori. Scria la ziarele vremii, fie la rubrica cu texte umoristice, fie chiar la periodice cu profil umoristic precum „Adevărul literar şi artistic“, „Caricatura“, „Curentul izraelit“, „Ordinea“, „Pardon“, „Rampa“. Talentul său nativ îl făcea să scoată poante și glume din orice.

O simplă plimbare pe străzile Bucureștiului, o seară de observație a trecătorilor se transformau într-un izvor de poante, un umor sănătos. „Cronicile rimate, inspirate din viaţa cotidiană sau poeziile cu «poante», cu eroi provenind din toate mediile sociale, români şi evrei, deopotrivă, satirizând avariţia, prostia, naivitatea, infatuarea, infidelitatea conjugală, bigotismul, demagogia, lichelismul, şarlatania etc. s-au bucurat de o enormă popularitate, păstrându-şi, în ciuda trecerii timpului, capacitatea de a stârni râsul şi buna dispoziţie“, spune istoricul botoşănean Gheorghe Median.

Era însă doar începutul pentru Isac Lazarovici. Întâlnirea cu scriitorul și avocatul Nicolae Cocea l-a transformat cu adevărat pe Lazarovici într-un poet. Cocea l-a ajutat să înțeleagă cum să-și rafineze poantele și intervențiile umoristice, tocmai pentru a ajunge la vârful comediei românești. Despre Isac Lazarovici se spunea că avea un umor sănătos, cu bun-simţ, dar în acelaşi timp „muşcător“. De aici și descrierea că era „mic și-al dracului“.

„Vă salut! Și vă spun la toți cinstit: Bine v-am găsit!”

Isac Lazarovici a ajuns în București în anul 1910. Deși a făcut senzație aproape din prima, a avut nevoie de câțiva ani pentru a deveni un poet umoristic consacrat. Abia după Primul Război Mondial, Isac Lazarovici și-a luat pseudonimul de Ion Pribeagu, o construcție cu o doză mare de autoironie. Ion era echivalentul românesc al lui Isac, iar Pribeagu, fiindcă deși ajunsese cumva consacrat în cei nouă ani de ședere în București, umoristul nu reușise să-și găsească o locuință și mergea dintr-un loc în altul.

Odată cu relansarea economică a României Mari, Ion Pribeagu avea să devină un brand al umorului românesc interbelic. Frecventa boema bucureșteană și făcea echipă bună cu Victor Eftimiu, Ion Minulescu sau Emil Gârleanu. „Prin anul nouă sute nouă/ Nu mai eram un oarecare,/ Veneam la clubul «Lumea nouă»/ Şi alte cercuri literare,/ Îl cunoscusem pe Gârleanu,/ Pe Cincinat, pe Eftimiu,/ Îmi oferise Minulescu/ «Romanţe pentru mai târziu»“, preciza umoristul în poezia „Verişoara“.

În contact cu lumea bună a culturii românești, Ion Pribeagu capătă un apetit aparte pentru publicistică. Pribeagu are numeroase colaborări la ziarele sau instituțiile media cu ștaif ale vremii – de exemplu, la „Adevărul“ lui Constantin Graur sau Radiodifuziunea Română.

„Din 17 ianuarie 1929, când s-a inaugurat la Radiodifuziunea Română emisiunea «Ora veselă», numele lui Ion Pribeagu a devenit cunoscut pe tot cuprinsul românesc, textele sale umoristice, multe în lectură proprie, fiind difuzate în numeroase emisiuni“, mai spune istoricul botoșănean Gheorghe Median.

„Fraţilor din toată ţara/ Din Arad şi Hunedoara/ Din Constanţa şi Sascut/ Vă salut! Şi vă spun la toţi cinstit:/ Bine v-am găsit!“, își deschidea Ion Pribeagu fiecare emisiune.

În 1912 apare primul volum, o capodoperă umoristică. În 1915 vede lumina tiparului și „Vârfuri de Spadă“, iar în 1922, „București noaptea“, volumele care-l vor consacra pe Ion Pribeagu.

La lansarea volumului „Vârfuri de Spadă“, revista „Universul literar“ scria: „Pribeagu te face să cugeți asupra unor probleme despre care el nu vorbește, dar pe care le simți că l-au tulburat mereu. Deoarece nu voiește să urmeze calea obișnuită, adică să scrie articole politice sau studii pedante, a ales un drum mai interesant, drumul satirei. Biciul lui are o sută de sfârcuri și mâna tânărului maestru e sigură. Acolo unde ajunge sfârcul lasă urme. Pribeagu jonglează cu versurile și cu ideile așa cum vrea, e un talent unic, o împerechere ciudată de umor și melancolie, de trufie și umilință, de revoltă și resemnare. Cartea domnlui Pribeagu merită să fie citită de toți cei ce cred că viața ar putea fi mai frumoasă dacă oamenii ar fi mai cumsecade“.

Până în anul 1963, Pribeagu va mai scoate alte patru volume, dintre care „Strofe ștrengare“ și „Miere și venin“, care vor intra în panteonul comediei românești.

Un duo pentru succesul „Cărăbușului”

Ion Pribeagu era curtat de numeroase teatre pentru a scrie texte comice pentru reprezentații: un text de-ale lui Pribeagu era succes garantat. Așa se face că, în 1930, impresarul lui Cristian Vasile, o stea a muzicii interbelice românești, l-a rugat pe Ion Pribeagu să scrie versurile unei melodii de dragoste.

Pribeagu, care mereu se inspira din viața reală, și-ar fi amintit de o tânără frumoasă care i-a răpit privirile în Grădina Publică „Vârnav“ din târgul Botoșanilor. Și astfel s-a născut textul celebrei melodii „Zaraza“. Versurile au fost puse pe linia melodică a unui tangou uruguayan, iar în 1931 a fost înregistrată nemuritoarea melodie la studiourile Odeon din Berlin.

„Ion Pribeagu a scris versurile acestei melodii. Putem spune că botoşăneanul este cel care a creat acest personaj. «Zaraza», ca linie melodică, este de fapt un tangou uruguayan, creaţia lui Benjamin Tagle Lara, compus în 1929. Cu alte cuvinte, «Zaraza» pe care o cunoaştem este la nivel de versuri creaţia lui Pribeagu, iar ca linie melodică a lui Tagle Lara“, preciza Gheorghe Median.

În anul 1939, Ion Pribeagu a mai primit o ofertă de nerefuzat. Mai precis, celebrul Constantin Tănase, o legendă a teatrului de revistă și fondatorul Companiei de Revistă „Cărăbuș“, l-a invitat la masă pe Pribeagu, într-o cafenea bucureșteană, și l-a convins să-i devină textier. În perioada 1939-1944, spectacolele celebrului Teatru „Cărăbuș“ erau sold-out, textele lui Pribeagu și umorul lui Tănase fiind un duo imbatabil.

”Actorul și sălbaticii„ varianta originială

Fiind evreu și pe deasupra un fin critic al societății, cu un umor degajat, dar neiertător, Ion Pribeagu a început să dea de greu odată cu dictatura din timpul regelui Carol al II-lea, dar mai ales cu creșterea influenței Gărzii de Fier.

În timpul regimului legionar, după abdicarea lui Carol al II-lea, când Ion Pribeagu scria texte pentru Constantin Tănase, el nu ierta pe nimeni, nici pe legionari, nici pe Hitler, nici pe regele care își abandonase țara.

Nici măcar pe comuniști nu avea să-i ierte, chiar în anii cei mai crunți ai dictaturii. Istoricii spun că Ion Pribeagu a fost amenințat în repetate rânduri, dar nu a cedat niciodată. De altfel, situația în care se afla Pribeagu a fost ecranizată în filmul „Actorul și sălbaticii“, din anul 1975. Toma Caragiu îl interpreta pe Constantin Tănase, iar Mircea Albulescu - pe Ion Pribeagu.

În ciuda presiunilor, Ion Pribeagu a supraviețuit terorii legionare, regimului Antonescu, dar și războiului, cu același umor debordant.

„Și-mi mai trebuie-o hârtie/Doar atât: Pașaport”

După război și instaurarea regimului comunist în România, Ion Pribeagu nu a avut zile mai bune. Oamenii noii dictaturi nu vedeau cu ochi buni un umorist incoruptibil, imparțial și acid. Iar Pribeagu, deși trăia sub spectrul sărăciei, nu ierta pe nimeni. A fost rapid interzis și pus sub supraveghere. Sătul de atâta cenzură, umoristul botoșănean a cerut autorităților comuniste să emigreze în Israel, la rudele sale, plecate imediat după război. Fiecare cerere i-a fost refuzată. Doar în stilul său caracteristic l-a putut convinge pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i aprobe plecarea.

„Am depus actele toate/ Şi bilet de sănătate,/ Şi fotografii recente, cazierul cu amprente,/ Plus biletul de vaccin/ Că n-am fost supus străin,/ Note bune la purtare,/ Ordinul de concentrare,/ Act de naştere-al lui tata,/ De la fisc pe cinci ani plata./ Anexez aici chitanţa/ Că-s la zi cu Manutanţa,/ Am dovada de la «Sacra»/ C-am trăit bine cu soacra,/ Că n-am bloc, că n-am moşie,/ Că n-am stat la puşcărie,/ Că n-am fost nici beat, nici mort./ Am şi act de cununie/ Şi-mi mai trebuie-o hârtie,/Doar atâta: Paşaport“, îi scria Pribeagu lui Dej, în 1962.

După această scrisoare, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a permis lui Ion Pribeagu să plece în Tel Aviv, la rudele sale. În Israel, Pribeagu a continuat să scrie până la moartea sa, în anul 1971.