Se împlinesc 110 ani de când Carol I, primul suveran al României, cel care ne-a obținut Independența și ne-a lăsat moștenire o mentalitate europeană, și-a dat ultima suflare, după 75 de ani de viață și 48 de domnie.

Era 27 septembrie/10 octombrie 1914. De trei luni, un război pe care lumea nu-l mai cunoscuse răvășea Europa. Armate, popoare, regi și împărați se băteau pentru teritorii și putere sau pentru independență și dezrobire, fiecare cu ceea ce-l mâna în luptă.

România, aflată într-o situație delicată, cu un rege neamț, dar cu un guvern antantist, alesese calea de mijloc: neutralitatea. În aceeași zi, la ora 5.30 dimineața, ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor, I.G. Duca, era trezit din somn de sunetul prelung și deranjant al telefonului. De cealaltă parte a receptorului, o voce îl anunța că Regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, primul suveran al României, murise.

„În dimineaţa de 27 Septembrie 1914 dormeam încă adânc când mă deşteptă telefonul. Suna îndelung şi cu vădită enervare. Ce s-o mai fi întâmplat? Alerg la aparat. «Dl. Prim Ministru vă roagă să poftiţi imediat la dânsul, Majestatea Sa Regele a murit subit»“, nota cunoscutul om politic liberal în „Amintiri Politice“. Tocmai se încheiase o eră, poate cea mai fructuoasă din istoria României. Carol I stătuse la cârma țării 48 de ani, cea mai lungă perioadă de domnie din istoria românilor, cu realizări deosebite. În timpul său, România a pășit pe drumul modernității, și-a câștigat independența și, cel mai important, s-a definit clar pe harta Europei.

”Părea îngândurat, plecat parcă dintre cei vii”

Vestea morții regelui a căzut ca un trăsnet asupra întregii țări, mai ales că a fost un eveniment brusc. Regele era bolnav de ceva vreme, dar nimic nu anunțase momentul decesului. Pe baza mărturiilor vremii, mai ales a celor din anturajul regal, au fost parțial reconstituite ultimele zile ale lui Carol I.

Regele și-a arătat slăbiciunea fizică încă de prin luna august a anului 1914. Părea abătut și bolnav. Alexandrina Cantacuzino, o cunoscută feministă, filantroapă și diplomată română, apropiată a Familiei regale, scria despre ultima lor întâlnire: „Ultima oară când am avut cinstea să-l văd pe Majestatea Sa la dejun la Castelul Peleş , pe o zi mohorâtă din august 1914, după declararea Războiului Mondial, părea îngândurat, plecat parcă dintre cei vii. Era o statuie de piatră care acoperea clocotul izvorât dintr-un grozav zbucium sufletesc“.

Starea de sănătate a regelui s-a degradat continuu. În luna septembrie, Carol I a căzut la pat – a fost primul său „concediu“ de boală, după 48 de ani. „Regele fu silit să rămână în casă timp de câteva zile și să suspende audiențele și orice muncă“, titra ziarul „Universul“ în luna septembrie. După câteva zile de odihnă, monarhul s-a întremat și a părut o alarmă falsă, o slăbiciune firească, venită odată cu vârsta.

Ultima partidă de cărți

Cu trei zile înainte de a muri, Carol I a făcut o plimbare în natură, la Sinaia, părăsind confortul Palatului Peleș, deși începuse să ningă. Părea că regele își revenise și că totul reintrase în normal. Același sentiment a fost întreținut și de întrevederea pe care a avut-o cu ministrul de Interne, Vasile Morţun, dar și de cea cu Alexandru Marghiloman, liderul Partidului Conservator.

În ultima zi din viața sa, Carol I a fost și mai vioi, și mai implicat în activitățile de zi cu zi. Parcă își scuturase toate grijile și apăsarea sufletească din ultimele luni, spun memoriile vremii. Dimineața devreme s-a plimbat ca de obicei, în jurul castelului. La ora prânzului a avut o întrevedere cu prim-ministrul Ionel Brătianu, care povestea că regele era chiar bine dispus, ba chiar și vorbăreț, lucru puțin obișnuit pentru regele neamț. Ziua și-a încheiat-o în aceeași notă, fiind foarte bine dispus. Discută mult cu juristul Virgil Arion și îi primește pe frații Noel și Charles Buxton (n.e. – fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, aflați într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre de partea Antantei), ultima audiență pe ziua aceea. Ba chiar își pregătise agenda și pentru duminică, 28 septembrie/11 octombrie: o întâlnire cu diplomații greci din România.

Seara s-a încheiat cu vizita doctorului Mamulea. După o jumătate de oră de consultații și discuții, medicul nu a făcut nicio recomandare specială. Înainte să plece la culcare, notau reporterii de la „Universul“ , regele a jucat cărți cu Regina Elisabeta până pe la ora 23.30. Se spune că a adormit liniștit, fără să acuze disconfort sau dureri. „În ajun, Regele fusese excepţional de ager şi bine dispus, îl primise pe Virgil Arion într-o lungă audienţă şi se culcase voios“, preciza I.G. Duca în jurnal. După o zi plăcută care nu anunța nimic, a urmat agonia: soarele nici nu răsărise când regele s-a trezit: „Pe la 5 dimineaţa, se trezise plângându-se că nu poate respira. Regina Elisabeta a sunat după ajutor și a trimis în grabă să cheme pe Dr. Mamulea. După câteva minute, Suveranul a oftat din greu de două-trei ori şi a aplecat uşor capul. Regina a crezut că doarme“, adăuga I.G. Duca. Regele Carol I al României avea 75 de ani când și-a dat ultima suflare.

„Primul meu sentiment a fost cel de ușurare„

Poporul l-a plâns ca pe un părinte, chiar și cei care-i spuneau „neamțul“ și poate încă și-ar mai fi dorit un domn pământean. „Lumea îl plângea şi îl regreta sincer. Ţara nu voia să-și aducă aminte decât de acei 48 de ani în cursul cărora Regele Carol o cârmuise cu pricepere, cu înțelepciune și, de atâtea ori, cu strălucire“, continua ministrul Instrucțiunii Publice. Ionel Brătianu, deși în dezacord cu regele în ultimele luni, era vizibil afectat. Ferdinand, moștenitorul tronului, a fost găsit plângând.

Deși moartea suveranului emoționase pe toată lumea, o parte a lumii politice răsufla ușurată, din motive cât se poate de practice: nimic nu mai stătea în calea unei alianțe cu Antanta. „Primul meu sentiment a fost de uşurare, soarta a dezlegat ceea ce noi nu puteam dezlega. Iată ieşirea aşteptată şi zadarnic căutată! A găsit-o bătrânul suveran părăsind scena pe care piesa nu se mai putea juca cu el, a găsit-o nu retrăgându-se de pe tron, ci retrăgându-se de pe lumea aceasta“. Guvernul s-a reunit în ședință cu toate partidele. A fost făcută o proclamație către popor prin care Consiliul de Miniștri anunța moartea regelui. Mai apoi, Ferdinand I, noul rege, urma să depună jurământul. „Pe la 10 jumătate ne-am întrunit în consiliu de miniștri la Ministerul de Interne, unde Brătianu i-a convocat şi pe șefii opoziției. S-au stabilit măsurile de luat şi s-a hotărât că a doua zi, duminică, noul rege va presta jurământul înaintea Corpurilor Legiuitoare, de urgență convocate“, nota Duca.

Un ultim semnal regal

Pentru autorități, moartea suveranului a adus o sarcină foarte complicată: organizarea funeraliilor. Acest lucru nu era dificil de gestionat doar prin forfota stârnită de eveniment în sine, ci și de faptul că regele era catolic, iar în testament precizase că dorea să fie înmormântat la Curtea de Argeș, un lăcaș de cult ortodox. Cel care a fost însărcinat cu toată tevatura a fost ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor, I.G. Duca. În cele din urmă, după discuții detaliate cu Brătianu și Ferdinand, s-a hotărât organizarea a două slujbe: una catolică, în familie, iar cealaltă ortodoxă, publică. Lucrurile au mers mai lin decât se aștepta oricine, semn că Regele Carol știa că i se apropie sfârșitul, fără să se confeseze nimănui, și lăsase lucrurile în ordine. De altfel, la ultima sa întâlnire politică cu Ionel Brătianu precizase că „Ţin să se ştie că nu sunt contra realizării idealului nostru naţional“.

Ceremonia de înmormântare a fost fastuoasă, participând mii de oameni. Pe 29 septembrie/12 octombrie, după serviciul religios, trupul regelui a părăsit Palatul de la Peleș și a fost dus la București. „Luni, la orele 10 jum. s'a oficiat un serviciu divin în aula Castelului Peleş din Sinaia, în care se afla catafalcul cu coșciugul suveranului. La serviciu au asistat regina Elisabeta, regele Ferdinand I, principele Carol, moștenitorul tronului, principele Nicolae, principesa Elisabeta, principele Mircea și o distinsă asistență. După «Veșnica pomenire», regele Ferdinand, însoțit de principele Carol, a condus pe regina văduvă, care plângea, în camera sa. Coșciugul a fost ridicat de ofițerii din garda militară. S-a format apoi cortegiul în frunte cu clerul, domnii general mareșal Robescu purtând pe o pernă spada regelui Carol I, mareșal Perticari purtând coroana de oțel, generalul Mavrocordat cele două bastoane de mareșal. Urmau apoi suveranul și principele Carol, care purtau pe umeri coșciugul împreună cu dl prim-ministru Brătianu și toți ofițerii din casa militară actuali și foști aghiotanți ai regelui. Au urmat apoi domnii miniștri și celelalte personalități. În curtea inferioară a palatului, coșciugul a fost depus pe un afet de tun din Regimentul 19 tras de șase cai. Capacul coșciugului a fost înfășurat de un mare drapel tricolor. La apariția coșciugului, plutonul de gorniști a sunat semnalul regal, apoi imediat, după pornirea cortegiului, a sunat marșul mortuar“, povestea în detaliu ziarul „Românul“.

Așa cum a dispus Mitropolitul Konon, clopotele au sunat până în ziua înmormântării „și să se facă cuvenitele panihide în toate bisericile Eparhiei noastre“. Întreg cortegiul funerar, odată sosit la București, a străbătut, de la Palatul regal, actualele strada C.A. Rosetti, bulevardele I.C. Brătianu și Lascăr Catargiu, prin Piața Victoriei și Șoseaua Kiseleff, până la Gara Mogoșoaia. De o parte și de alta a străzii se aflau militari care dădeau onorul, elevi, studenți, pregătiți pentru aceste moment solemn, plus o mulțime uriașă venită să aducă ultimul omagiu suveranului. Toată Capitala era în doliu. Primul suveran al României pleca cu mare fast în lumea de dincolo. Prin testament lăsase și 12 milioane, o sumă uriașă, pentru cultura română și binefaceri. „Testamentul Regelui îi făcea cinste“, conchide I.G. Duca în amintirile sale.

Frământările sufletești ale regelui

Nu se știe exact din ce cauză a murit regele și dacă a suferit de vreo boală care să-i grăbească sfârșitul. Singura afecțiune care-i dădea bătăi de cap era o formă de gută cauzată de consumul exagerat de carne roșie. Guta este, propriu-zis, o formă de artrită și se manifestă prin dureri articulare mari, cauzate de prezența unei cantități mari de acid uric în sânge și în țesuturi. Era o afecțiune a nobilimii cauzată mai ales de consumul de carne de vânat, bogat în purine. Pentru tratarea sau ameliorarea afecțiunii, regele României mergea la băi, în stațiunea Bad Gastein, în Alpii austrieci. Era un loc cu un pitoresc aparte, frecventat de capetele încoronate ale vremii, dar și punctul de întâlnire secret al politicienilor. De exemplu, la Bad Gastein, Brătianu a negociat în secret aderarea României la Tripla Alianță, înainte de începerea războiului. Carol I a mers patru veri la rând pentru tratament: „Sper ca această cură să-mi fie de folos. (...) Vremea este frumoasă şi caldă, iar furtuni de scurtă durată răcoresc atmosfera. Fac doar plimbări mici, căci n-am voie să mă obosesc, dar zilnic mă văd cu diferite persoane venite aici la cură“, îi scria Carol I fratelui său, Leopold, pe 21 august 1904.

Alte zvonuri din epocă indicau faptul că monarhul suferea de probleme cu ficatul, tocmai de aceea ar fi slăbit destul de mult în ultima parte a vieții. Existau și supoziții privind existența unor tulburări gastrointestinale severe. Oficial, însă, cauza morții a fost atac de artero-scleroză, așa cum titra ziarul „Universul“.

Orice boală ar fi avut, aceasta a fost puternic agravată de zbuciumul sufletesc al regelui. Acesta s-ar fi prăbușit moral după ce forțele politice dominante ale României de atunci au impus neutralitatea. Carol I era, înainte de toate, prusac parolist și militar în armata prusacă. Acesta dorea ca România să intre în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale, mai ales că România încheiase, în acest sens, un tratat cu Austro-Ungaria încă din 1883. Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu s-a opus, având în vedere că liberalii dețineau puterea politică la acel moment în România. Aceștia s-au prevalat de interpretarea clauzelor relative la casus foederis și au ales soluția neutralității.

Regele României s-a simțit umilit de această decizie, astfel că, în cadrul Consiliului de Coroană când neutralitatea a fost hotărâtă, el și-a anunțat intenția de a abdica: „Domnilor, eu mă consider personal legat faţă de Puterile Centrale, dacă d-voastră credeți că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag“. Acest lucru l-ar fi măcinat pe suveran și i-ar fi grăbit sfârșitul. „Frământările sufleteşti ale ultimelor luni fuseseră peste puterile organismului său îmbătrânit, ele l-au omorât“, mărturisea deschis și I.G. Duca.