Emil Cioran și-a petrecut ultimii ani din viaţă în uitare. Bolnav de Alzheimer, filosoful a fost internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde a ajuns datorită preşedintelui de atunci al Franţei, François Mitterrand, care îl cunoştea îndeaproape.

Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911, în localitatea Răşinari, din Sibiu., ca al doilea fiu al familiei preotului Emilian Cioran. A urmat, începând cu 1921, cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu şi, ulterior, s-a mutat acolo cu părinţii. În Bucureşti, a studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie, până în 1932, când au fost publicate mai multe dintre articolele sale în ziarele vremii. Prima carte, însă, a ajuns la public doi ani mai târziu. Volumul „Pe culmile disperării“ i-a adus Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi.

Ca doctorand, Cioran a obţinut din partea Fundaţiei Humboldt o bursă la Berlin , unde a studiat doi ani, până în 1935. Ulterior, a predat filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov. A mai publicat trei volume înainte de plecarea la Paris: „Cartea amăgirilor“, „Schimbarea la faţă a României“, respectiv „Lacrimi şi Sfinţi“.

O altă bursă - de la Institutul Francez din Bucureşti, de data asta - i-a schimbat viaţa: s-a mutat temporar în Capitala Franţei, dar a rămas acolo şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar mai apoi a hotărât să se stabilească în ţara adoptivă. „Tratat de descompunere“, primul volum la Gallimard, una dintre cele mai importante edituri din Paris, l-a publicat în 1949. În Franţa, s-a împrietenit cu Mircea Eliade şi Eugen Ionesco, dar şi cu alte personalităţi literare, precum dramaturgul Samuel Beckett, autorul piesei „Aşteptându-l pe Godot“. Cioran a trăit la Paris până la finalul vieţii, însă n-a aplicat pentru cetăţenie. Nici în România n-a mai vrut să revină după căderea comunismului.

Dragostea târzie și anii bătrâneții

La 70 de ani, filosoful a trăit o internsă poveste de dragoste cu o tânără doctorandă în filosofie care avea jumătate din vârsta lui.

Povestea a început în februarie 1981, când Friedgard Thoma, pe atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, i-a scris lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui.

Corespondenţa cea mai intensă între cei doi are loc în 1981 şi 1982 . Cioran i-a scris tinerei doctorande, în acest interval, aproape 60 de scrisori.

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi... dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime, cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. (...) Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie «perversă» pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare“, i-a transmis în una dintre epistole.

„Dumneavoastră chiar sunteţi pentru mine un «suflet înfrăţit», dar trebuie să adaug imediat: o soră pentru care simt o înclinaţie incestuoasă... Dacă v-aş fi fost tată, nu aş fi îngăduit în ruptul capului să-i aparţineţi altcuiva. Ca frate, trebuie să mă supun inevitabilului şi să suport compromisuri. Şi să-mi înăbuş câteva lacrimi“, i-a mărturisit într-o altă scrisoare.

La 14 mai 1981, Friedgard Thoma i-a trimis o epistolă pătimaşă lui Cioran:

„(...) Cele două zile intense cu Dumneavoastră mi-au fost prea aproape, sau Dumneavoastră mi-aţi venit prea aproape. Sentimentul de a fi o păpuşă nu-l puteam da jos de pe mine decât noaptea. Peste zi eram aproape speriată de felul Dumneavoastră neobişnuit pentru mine, de exaltarea cu care m-aţi mânuit (...). Aşadar, dragule: M-aţi aruncat în imediateţea univocă a unei relaţii fizice, când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii «spirituale»“.

Pasiunea dintre cei doi s-a mai estompat ulterior.

„Totul ar fi perfect, din păcate am făcut o descoperire: am 77 de ani. Asta e într-adevăr prea mult. Sunt un ins terminat“, îi scria Cioran mai târziu.

Ultimii ani din viaţa lui Cioran

Sfârşitul literar a fost cel care l-a copleșit mai întâi pe Emil Cioran.

„Cincisprezece cărţi, cincisprezece cadavre – cred că ajunge. În sfârşit, înţelepciunea. Nu-mi mai fac nici un plan, nu mai scriu un rând“, îi scria amantei sale în august 1987.

Manifestări de ipohondrie

Emil Cioran s-a temul aproape toată viaţa de „ereditatea bolnavă“, de „arterioscleroza noastră de familie“. Suferea de ulcer duodenal, de infecţii respiratorii frecvente, de o boală reumatismală, de hipertensiune, de insomnie, de hiperexcitabilitate nervoasă, depresii ciclice, de oboseală cronică.

Într-un interviu pe care i l-a acordat lui Gabriel Liiceanu în 1990, Cioran a vorbit despre bolile sale ca despre o salvare:

„Păi mă îmbătam foarte des! În tinereţe credeam chiar că o să devin beţiv, pentru că îmi plăceau starea de inconştienţă şi orgoliul dement al beţivului. Dacă n-am devenit un beţivan, asta se datorează afecţiunilor mele stomacale“.

„Pradă unei tristeţi care-mi sfâşie inima“

S-a îmbolnăvit de Alzheimer şi a fost internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde a ajuns datorită preşedintelui de atunci al Franţei, François Mitterrand.

„Mitterrand îl cunoştea îndeaproape pe Emil, pentru că ei făceau plimbări nocturne împreună – Mitterrand venind de la diferite spectacole şi petreceri şi Emil meditând noaptea. El suferea de insomnii încă de tânăr. Nu şi le putea stăpâni, deloc nu le putea trata“, povesta Eleonora Cioran, cumnata filosofului.

„Ce scump mă costă sănătatea!, notase anterior Emil Cioran în „Caiete I“.

Cea care îi susține în anii de boală este Simone Boué, partenera oficială de viaţă a lui Cioran, care îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă.

„Se poartă ca şi cum n-ar şti unde se află”

Simone Boué povesteşte într-o scrisoare trimisă lui Friedgard Thoma, în august 1993, cum, în grădina căminului-spital Broca, Emil Cioran încearca să vorbească fără să-şi poată găsi cuvintele.

„Îşi lasă capul într-o parte, pradă unei tristeţi care-mi sfâşie inima. Alteori, reuşeşte să formuleze ceva foarte profund şi cu totul neaşteptat, aproape în maniera lui Cioran, cel de altădată“, notează Simone Boué.

„E sfâşietor să-l văd cum se duce la porţile exterioare, cum le zgâlţâie, încercând disperat să le deschidă. Se poartă ca şi cum n-ar şti unde se află – dar eu simt că înlăuntrul lui există voinţa de a-şi şterge, de a-şi anihila starea prezentă şi lucrurile care-l înconjoară. Din când în când, în străfulgerări extraordinare, redevine el însuşi – o izbucnire a vechii ironii devastatoare supravieţuind într-un sine devastat“, povestea partenera de viață a filosofului, într-o altă scrisoare, adresată lui Wolfgang Kraus, editorul austriac al lui Cioran, datată 2 martie 1994.

Emil Cioran a murit pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.