Viaţa Mariei Tănase a fost precum concertele ei: plină, tumultuoasă, minunată, o viaţă care-ţi taie respiraţia. A fost un cântec continuu până la moarte, care a mistuit-o, căci, în final, pe patul de spital, ea avea să mărturisească: „Mi-e dor să mă scufund în apa limpede a odihnei fără fund și să dorm, să dorm fără să mă trezesc din somn, ascultându-mi visând cântecele“.

Una dintre ultimele fotografii ale Mariei Tănase. FOTO: Historia

Am putea spune, fără urmă de exagerare și invidie, că Maria Tănase le-a avut pe toate. În cei 49 de ani cât a trăit pe Pământ, fata lui moș Costache din mahalaua Cărămidarilor a cunoscut bucuria și tristețea, tradiția și modernitatea, succesul și înfrângerea. Îi plăceau florile, hainele, casele, dar mai ales oamenii. Și muzica, ah, muzica, pe care a oferit-o publicului până când plămânii nu i-au mai primit aer, sufocați de cancer – „Să zică lumea orișice/ Poate să spună/ Că sunt nebună/ Că e prostie/ Vrăjitorie/ Să zică lumea orișice/ Eu tot cred în farmece“. După ce ai ascultat-o pe Maria Tănase, nu ai cum să nu crezi în farmece.

„De trei zile zac în boală/ Şi nu zice nimeni scoală“

Ultimul an din viața Mariei Tănase a fost un maraton, de parcă ar fi știut că moartea îi este pe urme. Nu era loc din țară unde Maria să nu aibă un concert programat. Televiziunea căpătase popularitate, așa că artista era în casele tuturor românilor cât de des se putea. Pe deasupra, mai era și profesoară – Maria se ținea de planul de a da oamenilor tot ce are, mai ales pe sine. Și-a dorit să înfiinţeze la Târgu­Jiu o școală de artă populară. Așa că, în 1962, cere Ministerului Învăţământului și Culturii să fie transferată de la Teatrul Satiric­Muzical „Constantin Tănase“ la Taraful Gorjului, prezentând în cererea ei planul didactic. Un an întreg a făcut naveta între București şi Târgu­Jiu, doar din dragoste pentru folclor.

Pentru 1963, Maria avea un plan măreț: un turneu de 75 de zile în toată România, împreună cu Taraful Gorjului. A început din Oltenia cea dragă, în aprilie – după a patra zi de concert, vocea a lăsat-o, la fel și puterile. A fost dusă de urgență la Spitalul din Craiova, unde i s-a recomandat să meargă la București fără întârziere. Maria nici nu concepea să anuleze turneul: după câteva perfuzii cu vitamine și analgezice, a pornit la drum. Încă două săptămâni a mai dus-o așa. Era luna mai, înflorise liliacul cel alb – așa cum și-l amintea din curtea copilăriei –, și se afla la Hunedoara. Era ultimul cântec al Păsării Măiastre, așa cum o numise Nicolae Iorga. Au dus-o la București cu trenul – că pe atunci era mai repede așa –, direct la Spitalul Caritas. Cancerul la sân pe care îl știa deja de ceva ani migrase către plămânul drept. Doctorii i-au mai putut oferi un tratament citostatic, dar fără speranță, și unul paleativ, căci metastazele se răspândeau cu repeziciune. A fost transferată la Spitalul „Vasile Roaită“ și apoi la Spitalul Fundeni – cu o ultimă oprire acasă, pe strada Popa Nan.

„Pulberea pământului“

Finalul vieții și l-a dorit cu liniște și odihnă. Și înconjurată de flori, așa cum a fost toată viața. A cerut să i se aducă petalele de trandafiri strânse într­o vază de acasă și să fie toate băgate în perna pe care urma să­și doarmă somnul veșnic. Și, mai apoi, că tare îi era dor de grădina lui moș Tănase, tubul de oxigen să fie trecut printr­un săculeţ cu flori proaspete, ca ea să respire aer înmiresmat. A lăsat totul în ordine: testament, indicații de înmormântare, dorințele arzătoare de pe urmă. Pe capacul unei cutii de dulciuri a lăsat scris: „Amintirea să se scrie/ Pentru ţara mea iubită/ Şi pe piatra de mormânt/ părăsită“. Era amiaza zilei de 22 iunie 1963, trecut de ora 2.00 și de Maria Tănase rămăseseră doar legenda și cântecele.

Nicolae Iorga a numit-o Pasărea Măiastră. FOTO: Historia

Coșciugul plin cu flori albe a fost depus la Teatrul „Constantin Tănase“, pe scena căruia Maria își făcuse debutul, pe vremea când se numea Cărăbuș și maestrul Tănase trăia și făcea artă pentru omul simplu. Totul a fost respectat ca la carte, inclusiv dorința de a purta doar ciorapi albi, scurți – întreaga viață fusese chinuită de un platfus care îi strica încălțările, dar nu și buna dispoziție. 25 iunie a fost zi de doliu național. Era caniculă, dar celor peste un milion de oameni, care au umplut străzile Capitalei, nu le păsa. Străzile erau inundate; copacii, balcoanele, ferestrele, pline-ochi. Pentru români era doar durerea, căci și-au plâns Pasărea Măiastră ca pe nimeni altcineva vreodată.

Testament. „Aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână“

„Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniu la data decesului meu, surorii mele Aurica Tănase și soţului meu Clearh Sachelarie, cu același domiciliu ca al subsemnatei, pe care-i rog să ia hotărâri numai împreună privind averea rămasă. Dacă fratelui meu Ștefan François Tănase îi va face plăcere vreun obiect indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea și soţul meu să i-l dăruiască spre caldă și duioasă amintire. Nepoţilor mei, celor trei copii ai fratelui meu și celor trei copii ai surorii mele, le las toată dragostea mea de mamă. Pe băieţii fratelui meu și sorei mele precum și pe soţul Ștefaniei îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo și să-l iubească pe nenea Clery cum m-au iubit pe mine și cum eu i-am iubit pe ei. Las cu cea mai aprigă dorinţă a mea ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acţiuni, ci să fie sobru. După moarte, corpul nescăldat, numai șters cu alcool, să fie la dispoziţia medicilor dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una din cele două cămăși albe de mătase pe care le am în dulap să fie pusă pe sub rochia de pichet albă ce se găsește la spital și care se butonează în spate. pe cap să-mi pună pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurţi.

Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoștinţă despre moartea mea cu excepţia oficialităţilor, și în orice caz, înmormântarea să fie anunţată cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă. Să nu mi se facă parastas decât la șase săptămâni. Să-mi care apa cu cofă și să se închine cineva la cimitir în fiecare zi timp de șase săptămâni. Să nu vină la slujba mea religioasă niciun popă afară de preotul și părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Niculae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile ultima dată, deoarece atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată și mamă. Îi mulţumesc în veci pentru ţinuta lui curată și pentru omenia de care a dat dovadă cum se cuvenea tot timpul vieţii sale. Aş vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din când în când, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede. Dacă se va putea și nu va fi greu, aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă și să nu fie nimeni trist. Le doresc viaţă lungă și sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum și au considerat să mă cunoască după placul lor și nu după caracterul și firea mea. Îmbrăţișez pe toţi și doresc să le fie viaţa îmbelșugată, liniștită, sănătoasă și în voie bună!“