Uite un adevăr dureros: Cei mai mulți manageri din lume sunt incompetenți. Mai mult decât atât, sunt inconștienți de incompetența lor
Personal, cred că incompetența inconștientă este boala de care suferă aproape 80% dintre managerii din lume. De fapt, mai mult suferă angajații care lucrează cu ei. Este o afirmație șocantă și o situație aparent incredibilă și e normal să încercăm să o explicăm, scrie analistul economic Doru Șupeală pe blogul său, dorusupeala.ro .
79% dintre angajații de pe planetă merg la scârbiciu
Hai să pornim cu niște cifre care ne vor lămuri asupra subiectului: 79% dintre angajații de pe planetă merg la scârbiciu, nu la serviciu. Este un adevăr extrem de dur și de costisitor care reiese din cercetările pe care firma de consultanță Gallup le face în fiecare an. Circa 180 de mii de oameni din 116 țări au răspuns chestionarului Gallup și doar 21% dintre ei au spus că se simt implicați, motivați, interesați de munca lor.
Ceilalți, 79%, sunt absolut dezinteresați și neimplicați în ce muncesc, lipsiți de motivație. Iar treaba asta, pe plan mondial costă 8,1 trilioane de dolari, adică 10% din PIB-ul întregii omeniri. Aceleași cercetări Gallup arată că firmele în care oamenii manifestă engagement, adică motivație și implicare, sunt cu cel puțin 19% mai performante și cu 21% mai profitabile. Practic, aruncăm foarte mulți bani pe apa sâmbetei, fiindcă nu prea ne interesează ce și cum muncim. Iar treaba asta este o uriașă problemă de management, fiindcă obținerea și întreținerea motivației angajaților este în fișa postului pentru orice om care conduce oameni. Că doar asta înseamnă să îi conducă, nu? Să obțină implicarea lor conștientă în atingerea unor rezultate.
Ce este sindromul Dunning – Kruger?
O altă cercetare globală prestigioasă, cea făcută de firma DDI, ne spune că doar 32% dintre angajații din lume au încredere că managerii de la vârful organizațiilor fac ce trebuie și doar 40% dintre conducătorii de organizații consideră că maniera lor de leadership este de o calitate foarte bună sau excelentă. Toate aceste cifre ne vorbesc destul de clar despre incompetență și, în cazul multor manageri, despre inconștiența propriei incompetențe. Sau, în termeni științifici, despre sindromul Dunning – Kruger.
În 1995, doi infractori americani s-au uns pe față cu zeamă de lămâie și s-au dus să spargă o bancă, fiindcă citiseră ei undeva că sucul de citrice funcționează precum cerneala invizibilă și se transformă într-o mască ce îi face invizibili pentru martori și pentru camerele de luat vederi. Evident că au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare, iar cazul lor a stârnit curiozitatea psihologilor David Dunning și Justin Kruger, care au investigat fenomenul și într-un final au formulat definiția sindromului ce le poartă numele.
Pe de o parte, persoanele incompetente își apreciază eronat competența ca fiind mult mai mare decât în realitate. Pe de altă parte, persoanele cu un nivel foarte ridicat de cunoștințe au tendința de a își submina încrederea în sine și își subevaluează priceperea, crezând că și ceilalți cunosc lucrurile la fel de bine ca ei. Cu alte cuvinte, incompetenții își supralicitează priceperea și deseori se consideră îndreptățiți să își asume poziții de conducere, în vreme ce oamenii realmente competenți sunt victimele sindromului impostorului, se subevaluează și în general stau deoparte când e vorba de a ocupa poziții de decizie, de teamă că nu se pricep.
Studiile universitare și experiența profesională nu sunt suficiente
Un grad prea mare de încredere în sine în cazul incompetenților, dublat de un grad mult prea mic de încredere în propriile cunoștințe și competențe în cazul celor cu adevărat pricepuți produce efectul pe care îl resimțim, cu toții, la nivelul managementului în cele mai multe echipe și organizații din lume.
Trebuie să discutăm tot mai mult despre care sunt competențele de care au nevoie managerii pentru a își face bine treaba în zilele noastre și despre cum măsurăm în mod corect aceste competențe. Fiindcă cei mai mulți dintre liderii noștri cred că studiile universitare și experiența profesională în domeniul în care activează firma le sunt suficiente pentru a lua decizii și a conduce oamenii, dar ignoră nevoia de a asimila un set amplu de instrumente, abilități și practici ce țin de colaborare, comunicare, evaluare, învățare, ghidare, mentorat și motivare, ca să numim doar câteva dintre cerințele specifice unui lider bun al zilelor noastre.
Lumea ar fi mai frumoasă și viața noastră profesională ar fi mult mai bună dacă managerii ar fi mai conștienți de lipsurile lor, ar merge la școală, și-ar asculta mai mult colegii și ar fi interesați să se actualizeze. Pe de altă parte, am fi cu toții mai bine dacă oamenii realmente competenți și cu bun simț nu ar sta deoparte, prea frământați de false îndoieli.
