Originea limbii vlahilor din evul mediu timpuriu până în evul mediu târziu sau în zorii epocii moderne era o vorbire română străveche, legată de lumea pastorală și rurală, cuprinzând cuvinte din latina populară inserată în limba traco-geto-dacilor. La Editura „Geto-Dacii” din Bucureşti, în anul 2016, vedea lumina tiparului ediţia revizuită şi adăugită, în traducerea Mihaelei Aldea, a cărţii „Nu venim din latină” de Carme Jiménez Huertas. Cercetătoarea este o absolventă a Facultăţii de Filozofie şi Litere a Universităţii din Barcelona şi a Facultăţii de Filologie Catalană, specialitatea lingvistică şi tehnologia limbajului (Spania). Scriitoare valoroasă, cercetătoare, traducătoare de prestigiu, Huertes a publicat o diversitate de lucrări dedicate limbajului, proceselor cognitive, modelelor de comportament şi gestionării emoţiilor, dar şi limbii iberice.

Studiul „Nu venim din latină” reprezintă o incursiune semantică la rădăcinile limbajului, a ramificaţiei acestuia în arealul european, a înrudirii mai mult sau mai puţin evidenţiată dintre limbi, pornind de la influenţa limbii latine. De unde vin limbile romanice din care face parte şi limba româna? Cercetătoarea catalană Carme Huertes susține că prin „dogma romanizării geto-dacilor românilor li s-a răpit accesul la adevărul despre propriile lor origini pentru mai bine de 150 de ani?” Lingvista Carme Jiménez Huertas concluzionează, astfel: „Limbile romanice nu vin de nicăieri. Ele erau aici, din vremuri imemoriale. Erau graiuri locale. E clar că au aceiaşi origine, o limbă Mamă, care nu este latina. Latina este o soră sau mai degrabă o verişoară a limbilor romanice”. Latina era limba puterii și diplomației după ce se învăţa în şcoală, în liturghiile Bisericii Catolice şi în cancelariile regale și ducale. Excepţie desigur o face România. Vechea Dacie aparţinea Bisericii ortodoxe, suferind mai multe influenţe greceşti şi slave. Şcoala Ardeleană din Blaj, prin curentul latinist a promovat o mişcare care se apropie mai degrabă de cult, nu de cercetarea științifică privind originea limbii române. Un cunoscut cercetător Dr. Lucian Iosif Cuşdean, în cartea ”România, inima vechii Europe” (Ed. Solif, 2006) indică faptul că că în India, în regiunea Punjab, circa 80 de milioane de locuitori vorbesc o limbă asemănătoare cu româna, ceea ce demonstrează că româna este mai veche decât latina, că „în Europa, cândva, se vorbea o singură limbă comună, înrudită cu româna, cu limba dacă vorbită de geţi, care a dat naştere limbilor indo-europene, inclusiv latinei”.

Desigur aceste teorii lingvistice și istoriografice nu sunt noi, ci reiau cu un instrumentar științific noi teme fundamentale privind originea traco-geto-dacilor și populației indo-europene, vehiculate de Nicolae Densușianu, Nicolae Miulescu sau lituanianca Marija Gimbutas. Teoria înrudirii limbilor traco-geto-dace cu latina este demult vehiculată de istorici, astfel se poate explica logic ”romanizarea” unor triburi autohone din Maramureș, Basarabia sau Bucovina de azi, care nu au fost niciodată ocupate/înfrînte de imperiul roman și nu a călcat vreodată o cohortă romană în acele teritorii. Deci vlahii, valahii sau volohii cum erau denumiți de cronicile germane sau slave din evul mediu au vorbit o limbă străveche traco-dacă cu influențe din latina populare pe un spațiu extins din sudul Greciei până în nordul Moraviei sau Sileziei și la est până dincolo de Nistru, iar la vest până în Alpii dinarici. Vlahii au fost o populație pastorală cu un mod de trai legat de oierit, transhumanță și de cultura tradițională rurală, ce s-a afat în permanentă mișcare și expansiune pe coamele verzi ale munților, extinzându-se treptat pe locurile unde trăiau populații (triburi) înrudite etnic, lingvistic și etno-cultural. Această denumire este un exonim, o veche denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Europa de Est. Provine, conform oamenilor de știință, din denumirea βλάχοι în limba greacă, care a dat și denumirile de воло́хи în rusă și oláh în maghiară. Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „vlahi”. (Ecaterina Goga – Introducere în filologia romanică – Studiu socio-linvistic. Editura Didactică și Pedagogică – (1980) – p.223-232; G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor. Vol. VIII, 1936). Cronicile germane și slave vorbesc de populații pastorale de valahi venite în Carpații Păduroși, prin transhumanță sau colonizați de principii boemi sau regii Ungariei, încă din secolul XII. Reiese tot mai evident că romanizarea fost un proces adiacent, dar nu fundamental la formarea limbii și poporului român. Trunchiul etnico-lingvistic al acestor vlahi, care se auto-denumeau rumâni, a fost de fapt unul traco-geto-dac, cu influențe provenite în urma contactului cu imperiul roman, atât demografic cât și lingvistic prin limba populară latină.

În evul mediu timpuriu putem vorbi de mari complexe etnico-lingvistice de ”romanii populare”, care se extindeau în Europa de sud-est și în Europa centrală, în zona locuibilă a vechilor populații traco-geto-dace. Acest melanj etnico-lingvistic de graiuri înrudite, inclusiv cu latina populară, a dus la apariția unei populații valahe extinse, a unei civilizații pastorale și agricole de rumâni. Procesul de etnogeneză nu s-a desfășurat strict în arealul intra-carpatic sau danubiano-pontic, ceea ce ar fi absurd și neștiințiific să considerăm că strămoșii noștri știau unde vor fi granițele viitoare administrative ale României interbelice. Poporul român, prin aceste ”vlăsii” și ”romanii populare”, s-a format începând cu secolul III-VII pe un spațiu extins, iar în Balcani, bizantinii i-au cercetat și considerat diferiți pe ”romani” (rumâni) de ”romaioi”, cetățenii și locuitorii imperiului bizantin, care trecuseră și oficial, instituțional, la limba greacă. Etnogeneza poporului român s-a cristalizat atât în Tesalia, Epir, Macedonia, pe culmile Carpaților Meridionali sau Occidentali, dar și în munții dinarici sau în Carpații Păduroși, precum și în arealul rural al Panoniei sau limanului Nistrului. În secolul VIII, deja se poate vorbi de o etnogeneză românească încheiată etnico-lingvistică pe spații întinse cu puternice aglomerații și densități demografice, unele în mișcare, ca urmare a contactelor cu popoarele migratoare nou venite sau datorită coliziunilor cu armatele imperiale bizantine. Se poate susține științific teoria că, în secolul IX, exista o geografie demografică valahă, de rumâni, care viețuiau pastoral și rural în Peninsula Balcanică, pe coamele lanțului carpatic până în Silezia, iar la est în stepa nord-pontică unde intră în conflict cu vikingii de pe Nipru, dar și în Panonia, unde vlahii au fost treptat înlăturați de triburile maghiare ale lui Arpad.

Mergând pe linia cercetătoarei catalane Carme Huerte se prefigurează limba străvechilor rumâni sau vlahi: „Limbile romanice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri locale. (…) E clar că au o aceeaşi origine, o limbă mamă, care nu este latină! Latină este o sora sau mai degrabă o verişoara a limbilor romanice…” Limba valahilor din evul mediu reprezintă o prelungire a graiului traco-geto-dac cu împrumuturi din limba latină populară, dar și cu cuvinte din limbile migratorilor germanici, pecenegi, cumani, avari, dar mai ales din limba slavă. Mai ales, începând cu secolul XIII, limba valahilor rumâni se diferențiază pe zone și spații geografice, conform contactelor cu populațiile migratoare sau statele feudale timpurii din epocă. Până în zorii epocii moderne vlahii din Polonia sau Moravia își pierd limba păstrând un lexic românesc pastoral și rural de circa 800 -1000 cuvinte românești. La fel se întâmplă și în alte zone balcanice sau nord-pontice. În schimb aromânii din Grecia și Balcani formează un grai al limbii române (moderne) începând cu secolul XIII.

În anul 1893, folcloristul și muzicologul ieșean Teodor T. Burada călătorește la românii din Moravia valahă din Cehia și la vlahii din munții Poloniei. D. P. Marţian avea să scrie, într-un număr din 1864 al foii «Buciumul», o emoţionantă relatare despre frumuseţea Valahiei Morave şi despre oamenii minunaţi pe care i-a întâlnit acolo. Publicul larg afla, după multă vreme, despre existenţa în Munţii Tatra a unei mari comunităţi de fraţi valahi ce se consideră, cu mândrie, urmaşi ai păstorilor din Carpaţii româneşti. (vezi colecția revistei ”Formula As”). În anul 1893, entuziastul etnograf şi muzicolog ieşean refăcea traseul lui D. P. Marţian de la mijlocul secolului XIX în Valahia moravă, într-una dintre nenumăratele sale călătorii pe urmele lăsate de români în lume, din Rusia şi Asia Mică, până departe, în insulele croate. Burada s-a documentat înainte de plecarea spre Moravia. Aşa a aflat că, la vremea aceea, se găseau în regiune nu mai puţin de 150.000 de valahi, din totalul unei populaţii de 2 milioane de locuitori! (Teodor T. Burada, O călătorie la românii din Silesia Austriacă, Editura Tipografia Naţională, 1896).

Mari erudiţi ai Europei acelui timp, dr. Franz Miklosich, H. Jiricek, Fr. Bartose, aduseseră, deja, contribuţii ştiinţifice importante privind originea românească a slavilor moravi. De asemenea, B. P. Hasdeu scria, la 1892, că „astăzi nimenea nu se mai îndoieşte că valahii din Moravia sunt adevăraţi români”, venirea lor din Carpaţi suprapunându-se „din punct în punct” cu năvălirea ungurilor în Panonia (sfârşitul secolului IX – vezi BP Hașdeu, ”Cărțile poporane ale Românilor în secolul al XVI-lea și legătura lor cu biblioteca poporană cea nescrisă. Studiu de filologie comparativă, Buc. 1879 și „Obiceiurile juridice ale poporului român, Buc. 1848). Triburile maghiare au spart unitatea etnică românească din Panonia, valahii retrăgându-se pe crestele Carpaților Păduroși, la frații lor care, posibil, trăiau acolo din ”negura timpurilor”. (I. Nistor).

A trebuit să intreprind recent o expediție culturală în Munții Carpați din sudul Poloniei pentru ca să aflu de o extraordinară carte scrisă de Dumitru D. Mototolescu în anul 1910, fost doctor în drept la Universitatea din București și doctor în filologia slavică la Universitatea din Praga. Acest cercetător român publica în 1910 la București o carte fundamentală despre valahii din Polonia, intitulată: ”Jus Valachum în Polonia”, care a apărut la București. Întors în țară am solicitat-o bibliotecarilor să o citesc la sala cercetătorilor din cadrul Bilbliotecii Universitare ”Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Nu mare mi-a fost surprinderea să-mi vină cartea la masa de lectură cu paginile netăiate așa cum apăreau cărțile pe vremuri din coli de hârtie. Spre marea mea surprindere am fost primul cititor al lucrării lui Dumitru D. Mototolescu, a exemplarului din 1910 aflat în depozitul bibliotecii din Cluj-Napoca. A trebuit să tai cu cuțitul de hârtie colile ca să pot întoarce paginile spre surprinderea custodelui de la sala de lectură. Am fost uimit ca, după 114 ani, să fiu primul cititor al unei cărți științifice care developează istoria valahilor gorali din sudul Poloniei, cu o acribie științifică remarcabilă. Deci, de peste o sută de ani niciun cercetător clujean nu a solicitat cartea, fapt ce dovedește că subiectul a fost ocultat de instituțiile de specialitate. Lucrarea este construită pe un eșafodaj solid de lucrări de specialitate poloneze și cronici germano-poloneze de o valoare intestimabilă. Din carte, aflăm lucruri inedite despre valahii din Munții Carpați polonezi, atestați începând cu secolul XII. Autorul își pune întrebarea dacă au existat vlahi autohtoni și vlahi așezați prin transhumanță sau aduși prin colonizare aici de către regii polonezi și ai Ungariei începând cu secolele XII, XIII și XIV. Au sosit români din Transilvania, Moldova și Maramureș în Carpații Păduroși. Românii sunt așezați încă din secolul XII în sudul de azi al Poloniei și în Ucraina, primind dreptul de Jus Valachicum, de judecată și jurisdicție proprie. Interesant că valahii trăiesc alături de polonezi și ruteni, iar satele polono-rutene se conduceau după ”jus valachicum”, lucru care atestă preeminența juridică românească față de cea slavă, precum și vechimea acesteia față de dreptul populaților slave.

Este interesant că sunt atestate sate cu cnezi sau voievozi valahi. Numeroși români din Molodva în urma războielor de mai târziu cu turcii s-au retras cu sate întregi în Polonia și Ungaria, iar în anul 1910 Mototolescu a întâlnit pe valea râului Stryer locuitori care vorbeau o română străveche. Istoricul I, Nistor considera la începutul secolului trecut că Galiția în secolul XIV era o regiune cu o populație valahă, lucru confirmat și astăzi în vocabularul localnicilor ucrineni, prin numeroase cuvinte române, fapt ce am descoperit și eu astăzi (2024) în vocabularul goralilor polonezi, circa 500 – 800 de cuvinte din lexicul limbii române. De altfel cronicile medio-polone vorbesc de ”kraine” valahe, cu rol de apărare și cu ocupații agricole care căpătau scutiri de taxe de la regii polono-maghiari. Dacă în orașe se extindea treptat dreptul german, în zona rurală galițiană dreptul valah era primordial, fapt ce atestă o puternică demografie românească provenită din imigrări, colonizări, dar și din rândul autohtonilor daco-romani. Istoriografia rusă prin Grușesvski susținea în secolul XIX că dreptul valah era influențat de dreptul rus, lucru respins de istoricii români și polonezi. Interesant că regii polonezi erau preocupați să populeze cu valahi munții, pentru că aceștia erau buni păstori și militari-grăniceri eficienți. Au existat și localități pe moșii private poloneze, ale lui Piotr Kmita, staroste de Przemysl sau starostia Ratenskie. Dreptul valah era așa de împământenit și folosit de numeroșii români, încât și satele poloneze sau ruseșeși l-au preluat în secolul XV. Inclusiv satele poloneze aveau cnezi români, ceea ce mă duce la ideea unei vechimi istorice ”autohtone” a valahilor în Carpații Păduroși față de populația slavă. Folosirea de către polonezi, ucraineni, ruși germani sau maghiari a dreptului românesc și acceptarea conducerii unui cneaz român în zonele rurale și pastorale duce la concluzia privind originaritatea populației locale valahe față de celelalte populații venite mai târziu. Recunoașterea dreptului valah și a rolului conducător al cnezilor români în Carpații Păduroși ne duce la concluzia că românii erau mai vechi pe acește meleaguri decât polonezii sau rușii. Cronicarul polonez Jan Długosz vorbea de un atac al valahilor păstori aspra Stary Sącz la 1406, dar în general vlahii trăiau în localități inaccesibile de pe crestele munților, precum și în afara rutelor comerciale. O parte dintre ei au trecut Nistrul spre ținutul Chełm. Cronicarul polonez considera pe valahi violenți și izolați, dar recunoștea că nu se ocupau doar cu păstoritul, cu și cu alte lucrări agricole. ( „Manuscrisul lui Długosz. Viața Sfintei Cunigunda”. Przegląd Poznański, 1850).

O altă carte despre românii și dreptul românesc în ”Galiția roșie” a fost scrisă de istoricul Grzegorz Jawor – ”Așezările de drept valah și locuitorii lor din Rutenua roșie în evul mediu târziu” apărută la Editrua Unviersității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași (2012). Istoricul născut în 1960 este profesor la Lublin și un specialist al habitatului valah în zona Galiției roșii sau principatului Halici-Volânia. Din ținutul Belz, Sanok, Chelm până în Polesia litunaiană și granița cu Moldova sau Ungaria locuiau valahii pe crestele Carpaților făcând parte din voievodatul rutean, iar apoi din 1462, în regatul Poloniei. Istoricii polonezi recunosc că crestele montane erau ocupate de o populație pastorală de români din secolul XIII, deoarece toate toponimele au origini românești. Mai mult, istoricul T. Holban susținea în revista ”Arhiva” din 1930, că, încă, din secolul XI existau așezări valahe în Galiția, inclusiv voievodatul Sandomierz fiind românesc. Polonezii și T. Holban afirmau în perioada interbelică că valahii au venit în Carpații Păduroși încă din secolul XII dinspre Transilvania, dar I. Nistor îi contrazice susținând că românii din zona montană erau aici din ”negura istoriei” (I. Nistor, Die moldauischen Ansprüche auf Pocutien, Viena, 1910, p.22). Aceste colonizări valahe au fost diminuate din secolul XV, când regii Poloniei își impun administrația peste ”jus valachicum” în Rutenia. De atunci, regii polonezi acordă privilegii aliaților boieri moldoveni prin acordarea de moșii și sate valahe, ca loc de refugiu în fața turcilor, dar mai ales a ”mâniei” domnitorilor față de opoziția boierească moldoveană. Dacă inițial în secolul XIX istoricii cehi și solovaci au refuzat să creadă că valahii din Cehia și Slovacia erau o populație românească pastorală venită, colonizată sau autohtonă, cu timpul au acceptat existența elementului româneasc în Moravia. Există documente de danii către voievozii români din Rutenia, de moșii și sate. Voievodul Vladislav de Opole i-a dat voievodului Dziurdz, strămoșul satului Stupnicki, satele Stupnica și Nowoszyce. Toate satele menționate se guvernau prin dreptul valah. Vladislav al II-lea acordat ”campus” pășuni ”românuljui” Wancza la 1431, Istoricul K. Dobrowolski consideră că românizarea Carpaților Păduroși s-a făcut prin transhumanță și păstorit, datorită unui stil de viață nomad, dar autorul Grzegorz Jawor, crede că trebuie să privim, această teorie nomadă cu mefiență, deorece păstoritul nu este neapărat un produs al mobilității din zona balcanică sau intra-carpatică, ci și un mod de viață local din celel mai vechi timpuri. Conform lui S. Morawski exista în secolul XIII o tipologie ”dinarică” a românilor energici ”soltys” cu părul negru din Carpații Păduroși, cu fața ovală și de religie creștin-ortodoxă. Istorici ca S. Mickosich susțineau influența limbii române asupra limbilor locuitorilor slavi din Rutenia sau Polonia mică, fapt ce duce la gândul privind numărul mare și vechimea valahilor în acest areal geografic, cu o tipologie folclorică tipică spațiului popular românesc. La începutul secolului XIX, istoricii polonezi observau o tipologie valahă etno-folclorică în Moravia și Carpații Păduroși. Astfel se explică și pretențiile teritoriale ale lui Ștefan cel Mare din Pocuția, Rutenia sau Galiția, deoarece aici trăia o populație valahă de religie creștin-ortodoxă din vremuri străvechi. Răscoala valahilor (vallachis et russis Pocutiensibus) conduși de Mucha la 1490 împotriva autorităților poloneze poate avea și un substrat etnic. Este interesant de subliniat că păstorii români din Transivania sunt amintiți în cronicile cehe din secolul XV ca ”imigranți” ce au venit masiv în Moravia. Alți cnezi valahi aveau denumirea țării de origine: Jaczko Moldavski, deci proveneau din Moldova. Dar putem considera că valahii erau la ei acasă, nu numai din secolul XII, ci cu mult înainte, prin transhumanță practicând pe crestele munților o îndeletncire multiseculară pastorală și agricolă. Urmașii valahilor trăiesc și astăzi pastoral în ”Galiția roșie” și își afirmă sau reconstruiesc propria tradiție etno-folcolorică, între Polonia, Cehia, Slovacia și Ucraina.

Ionuț Țene/ napocanews.ro

Distribuie Distribuie Comentarii