Un politician carismatic dar temperamental, Erdogan nu s-a sfiit să-şi asume riscuri. Cel mai important a fost atunci când a ales să conteste puterea exercitată de adepţii secularismului asupra armatei şi a justiţiei, transferând influenţa dinspre elitele urbane, occidentalizate, spre o nouă specie de politicieni reliogioşi. 

Mai mult, membrii partidului aflat la guvernare în Turcia au propus ca şi banca centrală a statului să fie relocată. Însă partidele din opoziţie au contestat vehement propunerea, spunând că această decizie va fi primul pas în procesul de a înlătura funcţia de capitală a oraşului Ankara şi readucere în prim-plan a Istanbulului, capitala tradiţională a apusului Imperiu Otoman. 

Reformele conduse de Erdogan pentru deschiderea economiei au condus la triplarea venitului pe cap de locuitor în perioada 2003-2011. 

Deficitul bugetar al Turciei din 2001 îl depăşea cu mult pe cel al Greciei din anul 2009. Statul nu reuşea nici măcar să strângă suma necesară achitării dobânzilor datoriei publice, ce ajungea, în 2001, la 80% din PIB. Astăzi, aceasta a scăzut la 46%, în timp ce în Grecia se menţine la 115%.

Deşi în intervalul 1999-2008 Turcia a fost nevoită să împrumute 53 de miliarde de dolari de la FMI pentru a-şi acoperi deficitul bugetar de peste 20% din PIB, situaţia a fost remediată prin măsuri precum scăderea salariilor, majorarea impozitelor, privatizări, micşorarea investiţiilor şi eradicarea evaziunii fiscale. Doar din privatizări, statul turc a obţinut aproximativ 30 de miliarde de dolari.

Lira turcească s-a depreciat cu 54% în raport cu dolarul în 2001, ceea ce a impulsionat exporturile şi a ajutat la relansarea economiei. Grecia nu poate utiliza însă o astfel de strategie din cauza apartenenţei la zona euro. După doi ani de discuţii cu FMI privind un nou împrumut în valoare de 40 de miliarde de dolari, în martie, premierul turc, Recep Tayyip Erdogan, a găsit o alternativă pentru această variantă.

Astfel, guvernul a redus cheltuielile publice cu 2,1% şi a mărit impozitele cu 28%, aducând bugetul pe surplus. Pe fondul recesiunii, reticenţa investitorilor faţă de guverne şi companii este tot mai acută. Acest lucru reiese şi din creşterea costurilor asigurării contra riscului de credit (CDS), care în Rusia au avansat cu 33%, în statele emergente din Europa cu 34%, culminând cu 130% în Spania. În Turcia însă, creşterea indicatorului este de doar 4,2%.

 Aliat asumat al Statelor Unite ale Americii şi membru NATO încă din 1952, Turcia şi-a consolidat în ultimii ani relaţiile internaţionale cu Orrientul Mijlociu, inclusiv cu Iranul, şi şi-a îndreptat interesele economice către Asia şi Africa. 

Astfel, la începutul anului 2012, după ce SUA şi UE impuseseră embargo pentru comercializarea ţiţeiului iranian, un oficial de la Teheran declara mândru că statul îşi continuă fără grijă activităţile de export cu ajutorul unei bănci din Turcia.

 Partidul lui Erdogan s-a format din rămăşiţele unei mişcări islamiste interzise în Turcia, din cauza căreia Erdogan a ajuns şi la închisoare pentru o scurtă perioadă. 

 Opoziţia slabă şi divizată, formată din partide care continuă şi astăzi să se acuze reciproc pentru înfrângerea umilitoare din 2002 în faţa partidului lui Erdogan, nu face altceva decât să-i clădească lui Erdogan imaginea unui lider autoritar, care nu dă socoteală în faţa nimănui. 

 Fiul unui căpitan de vas 

 Erdogan nu mai are dreptul să preia un nou mandat în fruntea guvernului turc, însă asta nu înseamnă că intenţionează să iasă din viaţa politică, ba din contră. Broşurile şi afişele electorale folosite de el în campania din 2011 anunţau, sub o figură serioasă, paternă, că obiectivul unic trebuie să fie anull 2023 - anul în care Republica Turcia aniversează 100 de ani de la înfiinţare. 

 Născut în 1954, premierul turc este fiul unui căpitan de vas de la Marea Neagră şi are alţi patru fraţi. Atunci când Recep Tayyip era copil, tatăl a mutat familia la Istanbul în căutarea unei vieţi mai bune pentru fiii săi. Acolo, Erdogan a început să vândă simiţi, limonadă şi chifle pe stradă pentru a-şi plăti studiile religioase. Pe vremea aceea, el locuia şi făcea afaceri în Kasimpasa, un cartier din Istanbulul istoric. De aici îşi încep poveştile biografii atunci când vorbesc despre actualul premier turc. Kasimpasa este un cartier populat preponderent de muncitori veniţi din provincie, negustori şi băcani - oameni simpli, dar care au făcut din aroganţă un stil de viaţă de care sunt mândri. 

 Zona rămâne şi astăzi una dintre cele mai periculoase din Istanbul, descrisă cel mai bine de un localnic într-un interviu pentru agenţia de ştiri Reuters: „Oamenii din Kasimpasa sunt, de fapt, foarte buni în interior, doar că se întâmplă să fie iute la mânie. De aceea, suntem obişnuiţi cu bătăi pe stradă, împuşcături şi înjunghieri”, explica chelnerul Elif Gorgulu în urmă cu doi ani. „Sunt foarte protectori şi nu ştiu cum să reacţioneze calm la o insultă. Trebuie să-ţi păzeşti satele p-aici”, continua acesta. 

 Îşi ceartă subalternii dacă îi prinde fumând

 În multe dintre ceainăriile şi cafenelele de aici, pe pereţi există portrete înrămate ale lui „Basbakanimiz” (premierul nostru - tc.). Oamenii îl consideră încă unul d-ai lor, îl respectă şi îl admiră. Nu bea şi nu fumează, iar subalternii lui au parte de câte-o admonestare serioasă de fiecare dată când sunt prinşi cu ţigara. 

 Deşi o figură care a contribuit la divizarea societăţii turce, Erdogan se bucura, în urmă cu puţin timp, de încrederea majorităţii turcilor, iar rivalii săi politici îl recunosc ca pe-o forţă de temut. Dacă acum turcii strânşi în Piaţa Taksim îl numesc dictator şi-i cer demisia, în urmă cu câţiva ani lucrurile stăteau cu totul altfel.

 Atunci când participa la un eveniment şi avea ocazia să se adreseze publicului, reuşita era garantată şi nicio mulţime nu-i putea rezista: cita filosofi şi lideri religioşi locali, îşi denunţa adversarii politici drept „forţe oculte” care se opun schimbării şi enumera lucrările publice finalizate în timpul mandatelor sale. 

 În 2011, atunci când a fost reales, cei mai mulţi dintre turci îl respectau pe Erdogan pentru că a reuşit să redea stabilitatea unui stat erodat de decenii întregi de coaliţii haotice, lovituri de stat şi un sistem financiar falimentar. 

 Într-un fel, încă este jucătorul amator de fotbal din Kasimpasa, iar asta a contribuit la succesul Turciei. Povestea lui este că progresul poate avea loc şi în Turcia.

Banii obţinuţi ca vânzător ambulant i-au asigurat studiile lui Erdogan. Acesta a urmat mai întâi cursurile unei şcoli islamice, apoi şi-a obţinut licenţa în management de la Universitatea Marmara din Istanbul în 1981. 

 Atunci când era student, el l-a cunoscut şi a devenit prieten cu Necmettin Erbakan, care a devenit apoi primul premier islamist al Turciei. 

 Trecutul lui Erdogan se leagă invariabil de gruparea extremistă Partidul Virtuţii, înfiinţat în 1998 şi declarat neconstituţional de Curtea Constituţională a Turciei în 2001. Partidul a fost interzis pentru că încălca mai multe articole privind secularizarea din Constituţia turcă, redactată în 1980. 

 Întâlnirea lui Erdogan cu politica s-a produs când acesta era foarte tânăr. În anii `70, a fost ales preşedinte al organizaţiei de tineret din Istanbul a Partidului Salvării Naţionale. 

 După lovitura de stat din 1980, Erdogan şi mulţi dintre prietenii săi l-au urmat pe Erbakan şi au intrat în Partidul Prosperităţii. În 1984, el ocupa deja o funcţie importantă în partid. Un an mai târziu, el a fost ales preşedintele organizaţiei din Istanbul a partidului. În 1991, a fost ales pentru Parlament, dar nu i s-a permis să-şi preia mandatul. Trei ani mai târziu, Erdogan a fost ales primarul Istanbulului, funcţie pe care a deţinut-o timp de patru ani, până când a fost nevoit să demisioneze după ce a fost trimis la închisoare. 

 În 1998, a fost condamnat la 10 luni de închisoare pentru că a recitat un poem considerat de instanţă jignitor şi care incita la violenţă şi discriminare pe motive religioase şi de rasă. Moscheile sunt cazarmele noastre, domurile ne sunt căşti, minaretele ne sunt baionete, iar credincioşii sunt soldaţii noştri.Versuri din poemul scris de Ziya Gokalp, pentru care a fost condamnat Erdogan la închisoare

 El a efectuat însă doar patru luni din pedeapsă şi s-a întors imediat în viaţa politică. Trei ani mai târziu, în 2001, a înfiinţat Partidul Dreptate şi Dezvoltare, care a înregistrat o victorie răsunătoare la alegerile generale din 2002. Pentru că încă avea interdicţie în a ocupa o funcţie publică din cauza cazierului, în locul său a fost numit actualul preşedinte Abdullah Gül a fost numit premier. Aceasta deşi în interiorul partidului exista unanimitate în favoarea lui Erdogan. 

 Un an mai târziu, după ce rezultatele alegerilor au fost anulate pentru regiunea Siirt, Erdogan a candidat din nou pentru un mandat de parlamentar. Atunci, graţie unei modificări legislative, el a putut fi numit premier, iar Gul a renunţat de bunăvoie la mandatul său. 

Distribuie Distribuie Comentarii