Donald Trump pare că și-a schimbat din nou atitudinea față de Europa și față de Rusia. E mult mai prietenos cu șefii Franței și Marii Britanii și amenințător cu Rusia, dar și ostil Ucrainei. Profesorul Radu Albu Comănescu explică noua situație și motivele din spatele atitudinii lui Trump.

Adevărul: Întânirea dintre Trump și Zelenski a fost un eșec total. Putem spune că anulează, cel puțin pentru moment, orice efort pentru o pace corectă în Ucraina?

Radu Albu Comănescu: Întâlnirea Trump - Zelenski de la Casa Albă, din ceea ce ar fi trebuit probabil să fie o expresie a „echilibrului și imparțialității” așa cum și-o imagina Trump, s-a transformat într-o ambuscadă care va lăsa urme pe credibilitatea SUA. Până în acest moment, disputa a avut loc pe formă, mai puțin pe fond, legată de modul în care ucrainenii înțeleg să își aproprie, spune Trump, asocierea cu SUA într-un fel care să îi avantajeze. Trump consideră că, pentru a maximiza capacitatea Americii de a aduce și partea rusă la masa negocierilor, nu poate permite o deturnare a poziției SUA în favoarea uneia dintre părți. În aceeași măsură în care azi au fost reînnoite sancțiunile împotriva Rusiei, Ucrainei i-a fost administrat un tratament de o duritate care iese din orice canon diplomatic. Ar fi fost util că președintelui ucrainean să i se asigure un traducător, ceea ce i-ar fi permis și acestuia să-și formuleze poziția și frazele într-o manieră mai puțin abruptă, Zelensky nestăpânind bine limba engleză și exprimându-se destul de nenuanțat acolo unde era nevoie nu de o lecție de morală dată Casei Albe, ci de fler și persuasiune. Indiferent de context, a fost clar că partea americană a ținut să escaladeze situația în ceea ce a devenit, din scenariu de credibilizare a rolului de mediator al SUA, într-un eșec decepționant al Casei Albe.

Trump, agresiv și cu Rusia

Trecând la Rusia, Donald Trump a transmis azi un mesaj dur Moscovei și a prelungit pentru încă un an sancțiunile. Putem spune că Trump s-a întors cumva și împotriva Rusiei?

Da, în măsura în care Rusia a dat semne că nu se pliază ofertei de pace înaintate de americani și că solicită teritorii din Ucraina pe care nu le controlează militar. Este ceea ce a răsuflat public, dar probabil mai sunt și alte elemente în peisaj, elemente care vor ieși probabil la suprafață în următoarea perioadă.

Pe de altă parte, vizitele lui Macron și Starmer au părut foarte cordiale și păreau să marcheze într-un fel o schimbare, niște pași înapoi în abordarea agresivă a lui Trump față de europeni. Să fi învățat Europa cum trebuie să vorbească cu Trump sau Trump cum să vorbească cu Europa?

Dincolo de a identifica formulele și cuvintele care îi plac lui Donald Trump, în relația dintre cele două națiuni europene și Statele Unite se strecoară un grad de intimitate istorică, pe care americanii nu îl împărtășesc cu alte state. Pe de o parte, amintirea comună a independenței din secolul al XVIII-lea, într-un triunghi de rivalități dintre cele trei țări, apoi două războaie mondiale, în care SUA, Marea Britanie și Franța au fost aliate. Iar pe de altă parte, nu trebuie neglijată seducția culturală, pentru că e vorba de două modele civilizaționale de prestigiu, din care civilizația clasică americană s-a inspirat. Este un „American classic” pe care Donald Trump, omul anilor 80, înțelege să îl reprezinte într-o formă elitistă. A lucra cu două dintre cele mai civilizate națiuni ale lumii (ele însele dispunând de capacitate economică și militară) e o formă de succes istoric, de reușită, care nu poate decât să placă unui președinte al cărui scop e consacrarea Americii în vârful ierarhiei internaționale.

Dincolo de splendoare culturilor franceză și britanică și dincolo vechile alianțe, ce l-ar motiva pe pragmaticul Trump să trateze cele două puteri europene altfel decât tratează Bruxellesul?

În termeni mai pragmatici, vorbim de două state strâns conectate cu economia americană, în care au investit considerabil, cu care sunt în compatibilitate și competiție tehnologică și care, în ultimă instanță, în caz de război cu administrația Trump, pot să genereze pierderi de sute de miliarde economiei americane. 1,3 trilioane de dolari este echivalentul acțiunilor deținute de companii franceze și britanice în economia americană. O ieșire de pe piața americană a acestor companii ar însemna vânzarea acțiunilor și deci devaluarea unor serii întregi de corporații… Desigur, acestea sunt doar speculații din partea mea, dar este un mod de a vedea lucrurile în optica drastică și punitivă pe care o aplică uneori Trump.

Politica ambiguității

Analizând obiectiv politica lui Trump, departe de elogiile care îi sunt aduse de fani, dar și delimitându-ne de presa afiliată democraților care e în război cu el, putem defini această politică drept una a ambiguității? Seamănă într-o anumită măsură cu politica lui Macron, care într-o zi negocia cu Putin, iar după câteva zile anunța trupe franceze și intervenție directă în Ucraina?

Este absolut o politică a ambiguității, dar trebuie spus că ea ține nu neapărat întotdeauna de o strategie de putere sau negociere, cât de natura personajului Donald Trump. În anii 2017-2020, cu titlu personal, îi reproșam lui Emmanuel Macron —în articolele scrise de mine pentru un think-tank polonez— că are o atitudine atât de echivalentă cu a lui Donald Trump încât nu are rost să-i aducă reproșuri. Amândoi au încăpățânare, unilateralism, reduc practica puterii la un cerc foarte restrâns și nu întotdeauna oficial sau legitim instituțional, consideră că încarnează la nivel istoric națiunea pe care o prezidează. Amândoi au poziții de o constantă contradicție cu ei înșiși, dar acolo unde Macron e suav, pedagogic, insinuant și intelectualizant prin acel „totodată” care i-a devenit trademark, Trump e direct, agresiv și puțin preocupat să netezească efectele lăsate de contradicțiile exprimate. La amândoi, ambiguitatea este un instrument, dar e doar parțial învățat: sunt duali în caracter și personalitate, într-o constantă căutare a unui pol generator de triumf—poate mai puțin pentru națiunile lor, cât pentru ei înșiși ca personaje istorice.

Ecuație complicată

Unii analiști consideră că Macron și Starmer vor doar să tragă de timp pentru a zădărnici planurile de pace gândite de Trump. Așa să fie?

Cred că este o supraevaluare a celor trei personaje politice, pentru că Donald Trump nu are neapărat un plan de pace, cât o direcție înspre un plan de pace, care trebuie acceptat de părțile mediate pas cu pas. Rămâne de văzut în ce măsură Ucraina și Rusia consideră propunerile americane utile și aplicabile, sau dacă înțeleg să le respecte. În același timp, pe malul răsăritean al Atlanticului au existat speculații mai degrabă nerealiste cu privire la opțiunea prorusă a lui Trump, ceea ce, dacă va fi dat naștere unor proiecte de contracarare a „păcii americane”, ele sunt destinate eșecului pentru că nu au identificat corect miza. Uniunea Europeană fiind o entitate conștientă de slăbiciunile și fragilitatea ei, va fi mult mai tentată să panicheze și să genereze scenarii în spectru negativ, decât să lectureze într-o manieră inovatoare diplomația dură și iconoclastă a lui Trump.

S-a tot vorbit despre faptul că Trump se încăpățânează să nu accepte Ucraina în NATO, dar cei care îl acuză pentru asta uită sau se fac că uită că din 2008, de când s-a dat teoretic undă verde Kievului, niciun președinte american, nici măcar Biden, nu a acceptat Ucraina în NATO. În plus, SUA nici nu sunt singura țară care se opune. Totuși, de unde atâtea rezerve față de Kiev?

Reținerea de a accepta Ucraina în NATO ține de două aspecte care au ajuns să constituie un cerc vicios: 1 - conștiința faptului că pentru Moscova Ucraina reprezintă un areal geopolitic de predilecție, singurul spațiu care oferă proiecție de putere statului moscovit în zona Europei Centrale, de Sud-Est și a Mării Negre, iar smulgerea Ucrainei de sub controlul rus ar însemna angajarea Moscovei într-un proces de ostilitate perpetuă la adresa Occidentului, act generator de mare instabilitate la nivel internațional (și pe care Rusia dorește să-l demonstreze chiar acum). Dar 2 - punctul de vedere de mai sus este strâns legat de o școală diplomatică și geopolitică occidentală care nu a atins punctul de maturitate în care să poată recunoaște Ucrainei dreptul de a fi un stat separat de Moscova. Pentru că odată ce s-ar produce această ruptură în mentalul colectiv occidental, Ucraina ar fi privită ca o entitate care trebuie asociată Occidentului într-un raport de forțe care ar ține de fapt Rusia sub control. Și ar putea chiar obliga treptat societatea rusească, la lumina unei transformări prospere a Ucrainei, să înțeleagă beneficiile unei cooperări cu Occidentul, fără vanitatea mesianică, izolaționistă și agresivă pe care țaratul pierdut în pădurile Siberiei a dezvoltat-o în raport cu Vestul pentru a-și ascunde complexul de inferioritate.

Pe un palier strict militar, există dezbateri cu privire la măsura în care admiterea în NATO a părții de Ucraina rămase în afara controlului rus ar genera obligația activării articolului 5 de solidaritate în cazul în care Moscova ar continua loviturile asupra Kievului sau Ucrainei apusene— altfel spus, dezbaterile ascund intenția Occidentului de a nu intra într-un conflict militar, indiferent de pretext, justificare sau legitimitate, cu Moscova. La acestea se adaugă considerente de oportunism teatral-naționalist, devenit scenă a vociferărilor anti-ucrainene binecunoscute ale guvernelor de la Budapesta și Bratislava…

SUA și Ucraina păreau dispuse la un acord cu privire la exploatarea mineralelor rare, dar în cursul serii de vineri totul pare să fi căzut. De ce se schimbă totul de la o zi la alta?

Trebuie spus, cu regret, că nimic nu este cert, stabil sau sigur în relația întreținută cu administrația Trump. Acest lucru se aplică tuturor partenerilor, indiferent de energia pozitivă care pare uneori că o emană președintele american la adresa lor. Încheierea acordului cu Ucraina ar fi schimbat, cel puțin temporar, tipul de discurs pe care Casa Albă îl aplică președintelui Zelenski și statului ucrainean, anterior potopiți cu critici și respingere. Dar nu înseamnă că aceasta nu se poate schimba din nou, și nu înseamnă că se va traduce printr-o susținere mai activă, în sensul garanțiilor de securitate în formatul pe care și l-ar dori Ucraina.

Totuși, dacă până la urmă se va ajunge pe viitor la un astfel de acord cu Ucraina, SUA vor fi obligate să își apere viitoarele afaceri...

Strict rațional, dobândirea acestor drepturi transformă SUA într-un stat care va trebui să protejeze drepturile obținute, deci să creeze elemente de securitate, într-un format care poate va ține cont și de anumite preferințe ale Moscovei. Va depinde dacă Washingtonul, din poziția de mediator cu un maxim de influență și putere, admite formatul de pace solicitat de Ucraina sau de Rusia. Cele două state sunt practic într-o competiție pentru grația și favoarea lui Trump—ceea ce reflectă capacitatea Americii de a fi cu adevărat omnipotentă când aplică o voință politică necontestată. „Nimic nu e gata până când totul nu s-a terminat”: acest dicton american ar trebui să ne ghideze în a înțelege că atât timp cât la Casa Albă se va afla Donald Trump. Nici semnarea unui tratat de pace nu este o garanție concludentă că SUA vor menține o linie predictibilă în relațiile cu terții cu care a relaționat anterior pozitiv. Constanta Trump e impredictibilitatea.

Ecuație cu patru necunoscute

SUA nu au oferit până acum garanții ferme nici Ucrainei, dar nici europenilor, în caz că vor fi trimise trupe de menținere a păcii. Ce garanții ar putea oferi America pentru Kiev și pentru europeni, în lipsa acceptării integrării Ucrainei în NATO?

Este extrem de greu de speculat ceea ce ar însemna garanțiile de securitate furnizate de SUA Ucrainei, pentru că fără îndoială există o diferență de opinie și opțiuni între viziunea Trump și cea a specialiștilor sau experților militari care preconizează soluții cu probabil mai multe resurse decât cele pe care — cel puțin la nivelul discursului oficial — Casa Albă și Pentagonul (aflat în proces diminuare a cheltuielilor) ar fi dispuse să le ofere. Iar aceste garanții vor depinde foarte mult de pretențiile rușilor, și mai ales de dorința Washingtonului de a lua în considerare aceste pretenții. Aici navigăm pe ape obscure.

Avem o ecuație cu patru necunoscute. Spre ce credeți că se îndrepată lumea, adică Europa, SUA, Rusia și China?

Spre o lume în care Europa s-ar putea—și rămâne un condițional-optativ—să dezvolte abilități care să-i crească solidaritatea și reziliența ca entitate comună, într-o relație mult mai prudentă și poate mai ambivalentă cu SUA. Spre o lume în care Rusia, indiferent de opțiunea de a rămâne alături de China sau mai departe de ea, e deplasată într-un plan secundar al greilor geopolitici, dar care va încerca să joace la ambele capete, exploatând relația cu China pentru a obține favoruri de la SUA, și relația—probabil, dar nu cu certitudine îmbunătățită, cel puțin pe perioada Trump—, cu Statele Unite pentru a obține concesii de la China. E o lume în care Occidentul are șanse decente de a menține o anumită întâietate, dar cu costul unor relații mult schimbate cu un Sud global curtat de o Chină la fel de dornică să și-l atragă. Și va fi un Sud Global care cu siguranță se va plasa în oportunism economic între cele două tabere.