TRU, articol EXCEPȚIONAL despre „DICTATURA” din Polonia. Bruxellezii și Berlinul iubesc prea mult Rusia!
Aşa cum spune un vechi proverb polonez gîndit pe jumătate în nemţeşte şi pe jumătate tot în ruseşte: ce ţi-e scris pe hartă ţi-e pus! De aici, obiceiul Poloniei de a se dezmembra periodic în bucăţi comandate de cei doi mari vecini şi tot de aici obiceiul Germaniei de a repeta erori vechi, cu speranţa unei soluţii mai bune.
E ridicol! Sîntem în 2016, dar dorinţa de a sărbători, la anul, trecerea în 1939 pare mai tare ca Europa. Polonia s-a trezit, iar, la colţ, tîrîtă acolo sub acuzaţia de comportament antidemocratic.
Privit de la Bruxelles şi Berlin, noul guvern de dreapta al Poloniei e vrăjmaşul legii şi ucigaşul presei libere. Autoritarii de la Varşovia au fost chemaţi în Parlamentul European pentru a da explicaţii, cu promisiunea fermă că nimeni nu se va obosi să îi asculte. O mulţime de conştiinţe ocazionale au folosit prilejul pentru a-şi parfuma pedigriul democratic. Ce poate fi mai binevenit decît un pic de apă de Polonie? În acelaşi timp, în obiectivitatea ei fără seamăn, presa europeană susţine că Polonia geme sub jugul unei regim de apucaţi, ales cu o majoritate largă de alţi apucaţi.
Sesizările sfîşietoare ale presei sînt salutare. În lipsa lor, multă lume putea rămîne cu impresia că marea problemă a Europei e Ucraina sau islamizarea socială şi, de la Koln citire, sexuală. Ei bine, nu! Marea problemă a democraţiei europene se numeşte Polonia! Aflăm din acest diagnostic solemn că Europa nu e în stare să facă deosebirea între instalatorul polonez şi violatorul pakistanez. Dar să mergem la locul crimei. Ce s-a întîmplat în Polonia?
Oroarea a început acum trei luni, cînd alegerile generale au fost cîştigate de cine nu trebuia. Dreapta a zdrobit partidul de guvernare. Nenorocirea nu s-a oprit aici. Confirmîndu-şi reputaţia de fanatici, alegătorii polonezi au scos din Parlament toate partidele de stînga.
Încă un detaliu: sondajele anunţau victoria dreptei de multă vreme. În consecinţă, înainte de a fi înlocuit, marele guvern bun şi democratic al Poloniei s-a gîndit să se asigure că alegerile se ţin degeaba. Au fost iniţiate prevederi legale perfect ilegale pentru numirea de judecători la Curtea Constituţională înainte de termen. 14 din cei 15 judecători ai Curţii au fost selectaţi dintre oamenii de casă ai fostului guvern. După alegeri, noul guvern a revenit asupra acestei potlogării şi a modificat legea.
A doua mare nenorocire s-a abătut asupra presei. Sub vechea guvernare, presa era liberă. În primul rînd să stea la picior, în aşteptarea subvenţiilor controlate prin binecunoscuta tehnică a reclamei cumpărate de agenţiile de stat. În mod cu totul democratic, presa organiza, recunoscătoare, orgii proguvernamentale şi înfiera din rărunchi opoziţia. După alegeri, guvernul de dreapta a preluat mediile publice de informare şi a scos din funcţii oamenii fostului guvern. Asta e tot.
A fost mai mult decît de ajuns pentru conştiinţa democratică a Europei care a ajuns, pe loc, la concluzia că nimeni nu e mai presus de lege, cu excepţia alor noştri. Cîtă vreme guvernul iubit de Berlin şi Bruxelles îşi făcea de cap la Varşovia, dînd de pereţi cu Constituţia şi cumpărînd în viu ziarişti, nu s-a auzit nicio şoaptă. Pe bună dreptate! E ştiut că UE e o organizaţie tînără, înfiinţată la puţin timp după alegerile din Polonia.
Probabil nu există fericire mai mare pentru un dogmatic liberal decît să găsească nod în papură, în timp ce caută acul în carul cu fîn. Dar, în cazul Poloniei, sîntem în altă situaţie. Marii prodemocraţi de la Bruxelles au pus, mai întîi, acul în carul cu fîn şi acum strigă că l-au găsit.
Aşa-zisa crimă poloneză e un basm ieftin. Nu starea democraţiei poloneze a pus în mişcarea brigada antideviaţionism. Nervii, ulcerul şi măgăria vin din altă parte.
Mai întîi, din simplul fapt că anihilarea stîngii poloneze e insuportabilă pentru consensul european (format din stînga plus dreapta de la celălalt capăt al lesei). În al doilea rînd, refuzul vehement al noului guvern polonez de a accepta cote de refugiaţi i-a făcut pe nemţi să vadă Orban în faţa ochilor şi să îşi aducă aminte că democraţia poloneză e în pericol. În sfîrşit, dedesubtul argumentelor care ceartă democraţia poloneză se află ciocnirea pe tema bazelor permanente americane cerute de Polonia. Germania şi Franţa nu le vor, pentru că se consideră datoare să garanteze confortul strategic al Rusiei. Peste un timp, cînd va fi prea tîrziu, luminile franco-germane vor înelege că au muşcat din momeală şi că au acceptat să fie mîna cu care Rusia loveşte în nervura slabă a Europei. Cu alte cuvinte, în punctul de sudură est-vest pe care Rusia l-a dorit mereu slab şi pe care Europa l-a mai abandonat o dată, cu preţul unei catastrofe, în 1939.
Din păcate, destulă lume crede, în continuare, că istoria e suma lucrurilor care nu se mai pot întîmpla şi că, din 1989 încoace, asistă la un foarte animat festival de coincidenţe. În această logică, e absolut normal ca dreapta poloneză să aibă tot felul de necazuri repetate şi întîmplătoare: ba cade cu avionul prezidenţial în Rusia, ba cade cu statul de drept în faţa Germaniei! Ghinion ideologic!
Defăimarea stupidă a Poloniei nu e o insultă aruncată la nervi. Miza e Estul, de la Baltica la Marea Neagră. Cu o Polonie demonizată pe motiv de uneltiri antidemocratice, Europa de Vest îşi îndepărtează aliaţii şi îşi apropie duşmanii. Nu e o noutate, ci o filă în plus smulsă din manualul de sinucidere. În fond, cine a deschis uşa valului musulman n-o va închide în faţa Rusiei. Sub privirile absente ale UE, Rusia desface şuruburile pe linia Varşovia, Kiev, Chişinău.
Secolul XX a trecut, în mare parte, degeaba. Polonia l-a luat în serios, a fost antinazistă şi antibolşevică şi a dat lumii o biserică în care comunismul şi-a rupt dinţii. Stînga europeană îi numără şi azi, motiv din care n-are timp de adevăr. Chiar înduioşată de problemele stîngii, Europa ar trebui să înţeleagă două lucruri. Mai întîi, că nu toate societăţile esteuropene au fost anihilate de comunism, iar Polonia a fost luată în UE cu voce cu tot. Şi, apoi, că o ţară care a trecut prin ce a trecut Polonia nu are nevoie de meditator la democraţie. Polonia nu datorează nimic Europei. Asta, în timp ce Europa datorează Poloniei mult mai mult decît ştie sau vrea să îşi aducă aminte.
