Despre viaţa lui Ion Creangă s-ar putea crede că a fost una boemă, tipică scriitorilor sau artiştilor, dacă ne gândim la relatările despre prietenia cu Eminescu, lungile popasuri la nenumărate căni cu vin, sau proverbiala lui poftă de mâncare, el fiind un gurmand notoriu, ori la faptul că se distra trăgând cu puşca în ciorile de pe turlele Mănăstirii Golia, din Iaşi.

Numai că lucrurile nu stau deloc aşa, cei care i-au studiat viaţa şi opera,consemnând că traiul i-a fost greu încă de înainte de a pleca de acasă, din satul de pe malul Ozanei, pe când păşea în viaţa de adult. Căsnicia a fost una total ratată, viaţa ca preot a fost plină de necazuri (multe dintre ele pricinuite de socru, care avea aceeaşi meserie), altele şi le-a creat chiar el, fiind o fire rebelă.

Rău i-a mers şi după ce a fost răspopit, a avut satisfacţii profesionale ca învăţător, dar ultimii ani din viaţă au însemnat o luptă continuă cu boala.

Pe numele real Ion Ştefănescu, Creangă, căruia i se mai spunea Torcălău, pentru îi plăcea să toarcă sau era obligat să faca asta de către părinţi, s-a născut probabil la 10 iunie 1839, după unii, sau pe 1 martie 1837, după alţii, acesta din urmă fiind luată acum în considerare.

Începe şcoala în satul natal în 1847, apoi la Broşteni, Suceava, iar în 1853 este elev la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ. Deşi el nu dorea să fie preot, respectă dorinţa mamei, urmând cursurile „Fabricii de popi“ din Fălticeni, iar după desfiinţarea acesteia, ajunge la Seminarul teologic de la Socola, dar termină doar cursul inferior, pentru că nu avea resurse materiale. Ar fi vrut să se întoarcă la Humuleşti, dar nu a putut din cauza familiei numeroase.

La sfatul altui preot decide să devină diacon, dar pentru a fi hirotonit trebuia musai să fie căsătorit. Este prezentat preotului Grigoriu de la Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi, care avea o fată de 15 ani, Ileana, iar acesta este de acord cu căsătoria, astfel că relaţia, una din interes, este oficializată, nunta având loc pe 23 august 1859, iar Creangă ajunge diacon la parohia socrului.

Viitorul genial povestitor nu o ducea deloc bine, era foarte strâmtorat şi chiar când absolvea cursurile seminarului, la vârsta de 21 de ani, rămâne orfan de tată. În aceste condiţii, o perioadă Creangă a luat în îngrijire parte din fraţi, în casa lui din Iaşi, şi se pare că acest lucru i-a afectat relaţiile cu soţia, una pe care oricum nu o iubea.

De fapt, viaţa întregii familii Creangă era grea. În „Amintiri din copilărie“, autorul scrie că localitatea în care s-a născut era un „sat vechi, răzăşesc“, de unde s-ar putea trage concluzia că oamenii erau destul de înstăriţi. Dar nu e tocmai aşa. Ştefan a Petrii, cum era cunoscut tatăl scriitorului, se ocupa cu negustoria de sumane, dar cele necesare numeroasei familii în care s-au născut opt copii (Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile, Petre şi Ion) erau foarte greu de asigurat, astfel că a fost nevoit să ia cu dijmă o suprafaţă de teren, departe de casă.

„Pentru păpuşoii necesari gospodăriei - puţinul pământ pe care-l avea în folosinţă în Humuleşti nefiind arabil - tatăl lui Creangă a fost silit să caute şi să ia în dijmă un ogor tocmai pe moşia Făcuţii din ţinutul Iaşi. În luna iunie a anului 1858, mai exact în ziua de 28 iunie, fiind la prăşit păpuşoii, a murit pe ogor. A fost îngropat de oamenii locului în cimitirul bisericii satului vecin, Prigoreni, lăsând o casă de copii şi o datorie de peste o mie cinci sute lei“, arată profesorul Gheorghe Radu, fost director al Arhivelor Naţionale Neamţ, în cartea „Învăţământ, cultură şi personalităţi nemţene în documentele vremii“, apărută anul trecut la Editura Cetatea Doamnei.

În 1960 se naşte unicul fiu al lui Creangă, Constantin, dar viaţa de familie nu este una armonioasă, nu se înţelegea cu soţia, poate şi datorită diferenţei de vârstă, iar din cauza certurilor cu socrul, povestitorul se mută de la Biserica Sfinţii 40 de Mucenici la alte aşezăminte de cult din iaşi, printre care Bărboi şi Golia, aceasta fiind ultimul unde a slujit, începând cu 1866.

Aşadar, cum căsnicia era un eşec şi bănuind că soţia l-a înşelat cu un călugăr, Ion Creangă, care nici el nu era uşă de biserică - din câte se spune, decide să ceară divorţul. Numai că, „judecătorii“ bisericeşti îl acuză pe el de frecventarea teatrului, tunderea părului şi împuşcarea ciorilor, fiind considerat „destrăbălat“ şi „necunviicios“, iar la 10 octombrie 1872 este exclus din rândul clericilor.

Au urmat anii cât a fost învăţător, dar ducea tot un trai sărac, cariera didactică fiindu-i afectată de boală. Cu exactitate nu se ştie ce a cauzat moartea scriitorului, dar se spune că el suferea de epilepsie, moştenită se pare de la mamă, şi acuza afecţiuni cardiace, fiind supraponderal. Din 1880 începe cavarul suferinţei, aproape an de an cerând concedii medicale pe perioade mai lungi sau mai scurte.

În 1880, la 10 decembrie, va cere primul concediu de boală, pentru o lună. Nu anexează la cerere certificatul medical, fapt pentru care este refuzat şi abia pe 12 ianuarie 1881 i se aprobă un concediu de o lună.

Până în 1883, o mai duce cum o mai duce, dar de aici înainte va cere necontenit să nu mai stea la catedră, acordându-i-se trei luni, începând cu 7 noiembrie.

La 30 mai 1884 i se mai dă un concediu de două luni, în 1885, unul de şase luni, începând cu 15 septembrie, acestea fiindu-i aprobate de ministrul Spiru Haret.

Apoi, pe 21 septembrie 1886 va primi altul, timp de un an.

„Orice speranţă de însănătoşire este însă zadarnică. În ziua de 31 decembrie 1889, Ion Creangă se stinge din viaţă. Era în seara de ajun a Anului Nou. Pe uliţele Ţicăului, puzderie de copii împlinea strămoşeasca datină a uratului. S-au oprit şi la geamul bojdeucii lui moş Creangă, dar nu a mai avut cine le umple mânuţele cu acadele. Fulgi trişti de zăpadă mângâiau slabele irizări ale lumânării veghetoare la căpătâiul celui care-i iubise pe cei mici cu patimă şi dăruire. Vestea morţii a trecut din gură în gură, Iaşul marilor săi prieteni a îmbrăcat haine cernite. Un mare nume trecuse în eternitate“, se arată în revista „Asachi“, 1-31 decembrie 1992, citată de profesorul Gheorghe Radu, în cartea menţionată.