Traian Băsescu 2.0: în sfârşit un om de stat cu viziune sau acelaşi „Băse”?
Zona de politică externă devine mai importantă ca niciodată până acum în cadrul general al politicii româneşti, datorită numărului şi seriozităţii crizelor care afectează acum direct şi România. Din acest punct de vedere, este aproape o „nouă eră” pentru aleşii şi ne-aleşii de pe firmament, care va dura mulţi ani, şi nimeni nu e mai bine plasat să profite de asta decât Traian Băsescu.
Faptul că Traian Băsescu este, tehnic vorbind, cel mai abil şi extraordinar politician român de după 1989 (şi poate dintotdeauna), e aproape indiscutabil. Şi-a tăiat calea prin oponenţi, a supravieţuit unora dintre cele mai feroce coaliţii asamblate vreodată împotriva unui politician, a rămas în picioare după scandaluri dezgustătoare şi în ciuda unui comportament public abject chiar şi pentru un şef de haltă de provincie – darămite pentru un preşedinte de ţară. Un om cu defecte profunde, clar corupt, un politician anti-democratic, obsedat de puterea personală, super-egoist şi arogant, modelul perfect al anti-eroului, Traian Băsescu nu numai că a reuşit să-şi ducă până la capăt ambele mandate de câte 5 ani ca preşedinte, dar acum se pregăteşte pentru un nou asalt asupra culmilor politicii româneşti. Judecând după cariera sa de până acum -- şi după cum arată câmpul politic la ora actuală – ce urmează va fi floare la ureche. Sau pe aproape.
În timp ce troaca politicii interne – unde fostul preşedinte este în elementul său –va fi principalul spaţiu al renaşterii sale politice, poziţionările sale în politica externă vor avea probabil cel mai mare impact asupra luptei pentru „revenire.” Aici este unde experienţa sa a brief-ului de politică externă, bună sau rea, striveşte palmaresul oricărui adversar – în special actualul preşedinte – şi-i poate aduce lui TB un capital politic imens. Zona de politică externă devine mai importantă ca niciodată până acum în cadrul general al politicii româneşti, datorită numărului şi seriozităţii crizelor care afectează acum direct şi România. Din acest punct de vedere, este aproape o „nouă eră” pentru aleşii şi ne-aleşii de pe firmament, care va dura mulţi ani, şi nimeni nu e mai bine plasat să profite de asta decât TB.
TB are o capacitate unică, aproape magică, de a se „reseta” electoral: parţial din cauza memoriei foarte scurte a publicului, parţial din cauza standardelor publice în continuă cădere (care relativizează şi cele mai insolente derapaje), dar mai ales – şi spre disperarea adversarilor săi – datorită propriei sale carisme şi atracţii, care scapă definiţiilor şi analizelor. Omul este un fenomen, pe care doar o condamnare definitivă şi un timp petrecut în spatele gratiilor îl poate opri.
Datorită acestei capacităţi de „resetare,” TB poate la fel de uşor să treacă peste aproape orice contradicţii în propriile sale poziţii de politică externă. Asta chiar contează. În ultima vreme, de exemplu, dintr-un fost campion al pro-europenismului, TB a devenit una dintre cele mai critice voci la adresa Bruxelles-ului şi stăpânilior UE. Aşa că TB are luxul de a-şi putea începe noul său joc politic cu o cu totul nouă viziune externă: poate să şteargă cu buretele aproape orice a zis înainte, şi ştie că o să „ţină.” Ce nu „ţine” în România? Iar asta deschide nişte posibilităţi interesante, nu numai pentru el dar şi pentru dezbaterea publică generală. TB are deci o şansă de a face chiar ceva util de data asta.
TB deja a identificat, corect, problema-cheie a timpurilor prezente (şi imediat-următoare): influenţa supradimensionată a UE. Asta este în contradicţie totală cu precedenta sa susţinere a ideii de Statele Unite ale Europei, dar cum am arătat, TB se poate „suci” cu uşurinţă. Chestiunea UE va deveni din ce în ce mai gravă, şi tendinţa – în toată Europa, dar acum şi în România – este spre euroscepticism. TB a mirosit sânge în această zonă şi acum se urcă pe noul val.
În mod unic printre politicienii români – cu excepţia, acum cam nesemnificativă, a lui Mircea Geoană – TB are şi o partitură de acompaniament pentru această nouă melodie anti-UE: o istorie personală pro-americană. Până la urmă, oricare ar fi fost motivele sale reale (mai degrabă legate de propriul viitor politic decât de interesul naţional) TB a fost cel care a girat politic intrarea României sub influenţă americană – acum transformată într-un protectorat de facto. TB, nu altcineva, a fost propovăduitorul axei Washington-Londra-Bucureşti, al „scutului” anti-rachetă etc. Aceasta este o poziţie puternică – ne-egalată – de pe care TB poate să domine dezbaterile de politică externă; este un atu pe care TB trebuie să-l păstreze.
Problema cea mai mare a lui TB, şi tentaţia potenţial-mortală (politic), este flirtul cu sentimentul popular-naţionalist à la PRM, de factura răposatului CVT. Exemplul imediat este chestiunea moldovenească („re-unirea”) care este complet incompatibilă nu numai cu interesul naţional şi o politică externă coerentă, dar mai ales cu mantia pro-americană purtată de TB. Una o poate distruge pe cealaltă, fără ca nimeni – nici ţara, nici TB – să aibă ceva de câştigat. Infatuarea lui TB cu Moldova este, şi întotdeauna a fost, în primul rând o unealtă electorală. Ţinut ferm în afara oricărui potenţial real de realizare, agitând apele doar atât cât să obţină efectul politic dorit, aceast discurs unionist poate avea sens pentru un politician şiret ca TB. Dar în contextul actual, când temperatura a crescut considerabil faţă de acum câţiva ani, TB poate avea surpriza ca ceea ce propune chiar să înceapă să aibă efecte pe teren – ceea ce l-ar îngropa definitiv. Pe de altă parte, o loialitate fermă faţă de alianţa americană pe care chiar el a creat-o, împreună cu „clasica” sa poziţie anti-Kremlin (care ar avea totuşi nevoie de o revizitare), îl vor duce mult mai departe.
De asemenea, aţâţând prea mult focul naţionalist-eurosceptic TB poate pica în altă capcană, a extremismului anti-european. N-ar fi de mirare dacă TB se visează, în secret, un Orban de România: călare pe calul naţionalist, cu ţara la picioare. Dar România nu e Ungaria, iar TB are şansa de a juca faţă de UE un rol diferit, mai greu, dar mai inteligent: acela al partizanului reformei, al criticului constructiv. O cale de mijloc între monstruozitatea „Statelor Unite ale Europei” şi dezastrul disfuncţionalităţii actuale a UE. Orice s-ar întâmpla, putem fi siguri că TB va fi, în următoarea perioadă, de cealaltă parte a baricadei faţă de consensul actualei administraţii prezidenţiale cu privire la politica europeană. Acest consens va fi, în cele din urmă, în direcţia trasată (foarte ferm, data viitoare) de Berlin; România e prea slabă, actualul preşedinte prea pasiv şi nesigur, ca să repete figura de la votul pe cotele de refugiaţi. Aşa că TB va trebui să găsească o strategie potrivită de atac asupra acestui consens, dar departe de extremism-naţionalism (care nu numai că n-ar merge, dar l-ar şi dezonora complet şi irevocabil). Calea optimă este reformismul, dar pentru asta e nevoie de moderaţie şi echilibru – două calităţi pentru care TB nu este foarte cunoscut.
Instinctul lui TB este acela al unui boxer politic: este remarcabil de eficient la lupta politică de tip „corp la corp,” acasă. Va găsi în mod sigur – şi va avea ample ocazii pentru asta – unghiurile corecte pentru lovituri puternice împotriva adversarilor din România. Dar placa turnantă, şi câştigătoarea jocului, va fi, de data aceasta, răspunsul la provocările externe – care acum au chiar au intrat în prim-planul politicii româneşti. Pe acest teren TB are un avantaj net, pe când adversarii săi au un handicap major; aici ar trebui să fie centrul său politic de greutate – dar într-o formulă cu adevărat matură şi responsabilă. TB are ocazia să se reinventeze (în beneficiul său şi al ţării) cu adevărat într-un om de stat cu viziune.
TB este incredibil de norocos. De data aceasta, norocul său este că lumea a intrat într-un vârtej atât de teribil încât leadership-ul autentic dublat de experienţă reală, este mai necesar şi dorit ca niciodată. Cu toate problemele şi păcatele sale – care sunt într-adevăr fără comparaţie – TB are acea calitate care lipseşte complet din restul politicii româneşti: este un lider. Dacă tot vrea să se reîntoarcă în marea politică, poate a venit timpul să se gândească mai profund la o viziune reală şi o strategie inteligentă pe care să le propună românilor, şi care într-adevăr să dea substanţă unei cariere politice de succes, dar bazată până acum pe circ şi şmecherii ieftine. De data asta e mai important nu dacă va reveni, ci cum.
