Fostul deținut politic Alexandru Mihalcea a dezvăluit o întâmplare pe care a aflat-o în anii de detenție despre unul dintre torționarii care au semănat teroarea printre cei arestați.

Într-un interviu acordat publicației Podul , scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea a dezvăluit un episod halucinant care s-a petrecut în timpul unei anchete a Securității.

„Vedetă“ este Emil Brânzaru, fost boxer la Dinamo, care făcea parte din echipa de bătăuși a lui Gheorghe Enoiu, supranumit „Măcelarul de la Interne“.

La un moment dat, Emil Brânzaru și alți vlăjgani securiști au năvălit peste un evreu haham și au purces la o percheziție. Mereu nesătul, gorila Brânzaru a dat peste un borcan pe care l-a crezut plin cu jumări, așa că le-a halit cu bucurie. Apoi a aflat că, de fapt, jumările erau niște prepuțuri prelevate cu prilejul unor circumcizii. „Despre acest Brânzaru (elogiat de Nicolae Doicaru pentru eficacitate: «Când unul nu voia să vorbească, îl chemam pe huiduma de Brânzaru!») eu am auzit și o chestie care m-a amuzat teribil. Brânzaru era fost boxer și presta pentru Securitate la fel cum făcuse și fostul campion olimpic Nicolae Linca. Povestea pleacă de la faptul că Brânzaru, bulimic incurabil, avea o manie, un nărav al lui – la percheziții, dacă dădea peste ceva comestibil într-o cămară, într-o bucătărie, nu se sfia să bage laba și să înfulece. Se spune că la un moment dat, securiștii au descins în forță în casa unui evreu, un haham, și Brânzaru a dibuit, într-un final, pe undeva, un borcan cu niște jumări pe fund, în care evident că nu a rezistat să-și vâre degetele, halind degrabă bucățelele, fiindcă Brânzaru nu mânca, el halea. Asta spre disperarea gazdei, care i-a zis că, de fapt, în borcan erau niște prepuțuri prelevate cu prilejul unor circumcizii, moment în care torționarul s-a îngălbenit și a început să verse“, a relatat fostul deținut politic.

Emil Brânzaru apare și în povestirile comandorului Tudor Greceanu, unul dintre așii cerului în război, care a fost aruncat în temnițe după venirea la putere a regimului comunist. el îl descria pe torționar astfel: „Brațe ca de gorilă, mâini ca niște cazmale, fizionomie lombroziană“.

Cine a fost Emil Brânzaru

Emil Brânzaru a fost în anii ’50 unul dintre cei mai cruzi și bestiali ofițeri de Securitate, menționat adesea în memoriile foștilor deținuți politici, fiind descris drept „bătăușul numărul 1 al securității la ministerul de interne conform Centrului de Consultanță Istorică.

Născut la 18 septembrie 1918 în Galați era de profesie șofer, având ca studii patru clase primare și patru de liceu. Ulterior, și-a completat școlarizarea prin absolvirea unei școli de cadre a PCR și a unui curs seral organizat de MAI/Securitate. În adolescență, Emil Brânzaru își ajuta tatăl în atelierul de cizmărie, iar timpul liber și-l petrecea jucând fotbal. După perioada liceului, a lucrat ca salahor la uzinele Malaxa, anii 1937-1939, iar între 1940-1941 la Industria Electrică Română. Între 1941 și 1942, a fost vânzător la „Comerțul Românesc”. În cursul anului 1942, a urmat și absolvit școala de șoferi, lucrând până în 1948 ca șofer.

Intrat în partid la scurt timp după 23 august 1944, a fost selectat de comuniști și trimis în februarie 1948 să lucreze în Direcția Generală a Siguranței Statului. La înființarea Securității, 30 august 1948, a fost încadrat în Direcția de cercetări penale, ca locotenent. Despre el exista suspiciunea că ar fi fost legionar, acuzație pe care cadriștii Securității nu au putut-o să confirme, fiind rezultatul unor zvonuri. Avea totuși câțiva cunoscuți foști legionari care după 1944 au intrat și ei în partid. Aceștia au fost excluși în urma verificărilor membrilor de partid.

Emil Brânzaru s-a remarcat ca un adept înfocat al comuniștilor încă de la alegerile din 1946, an în care a participat în campania electorală ca susținător comunist. Intrat în partid și numit secretar al unei organizații de bază nu a ezitat să abuzeze de noua sa funcție și puterea primite. Conform unui referat de cadre, „ca secretar de partid a adus prejudicii morale partidului, abuzând de autoritatea sa, a căutat să-și bată joc de tovarășele mai tinere din fabrică”. Era caracterizat drept „o fire energică, curajos și impulsiv” care, fără a avea un nivel politic ridicat, se străduia „să-și însușească cât mai bine munca de anchetator”.

Deși în urma verificărilor membrilor de partid din perioada 1948-1950 a fost sancționat cu „vot de blam”, comisia MAI i-a confirmat calitatea de membru de partid, concluzionând că putea fi „folosit în Securitate, fiind un element util în anchetarea dușmanilor”. Tot referitor la acest aspect, într-un alt referat de cadre se menționau următoarele: „este un element muncitor și poate fi întrebuințat bine în munca profesională, dar trebuie sprijinit și controlat, deasemeni supravegheat îndeaproape în toată activitatea lui”.

În „Lexiconul Negru”, Doina Jela îl descrie drept „șeful echipei de bătăuși profesioniști a Direcției de Cercetări Penale a Securității” care era trimisă oriunde era nevoie de ea, menționând despre acesta că era fost boxer de categorie grea și un ofițer foarte brutal. Autoarea prezintă și un portret fizic al lui Emil Brânzaru, redactat în baza informațiilor memorialistice oferite de Remus Rădina: „Lat în spate și cu un rânjet permanent pe buze (…) amintea de reptilele din era secundară, cu forța lor gigantică, dar cu creierul subdezvoltat”. Autoarea mai menționează și alte descrieri fizice ale ofițerului de Securitate.

Emil Brânzaru a fost implicat și în ancheta de la Canalul Dunăre-Marea Neagră , intrând adesea în maieu în camerele de anchete. Apariția lui avea scopul să-i intimideze pe cei anchetați, fiind adesea folosit pentru obținerea recunoașterilor prin tortură de la cei anchetați.

Amintiri din lagărele de muncă

Alexandru Mihalcea era student la Ziaristică la Bucureşti în 1959, când i s-a comunicat că a devenit un exemplar demn de tot dispreţul făuritorilor „omului de tip nou“: citea literatură, scria poezii, mergea la Înviere, lipsea de la cursurile care nu-i plăceau. Şi mai punea şi întrebări la seminarii, ceea ce nu făcea cinste unui tânăr comunist care nu trebuia să gândească, ci doar să muncească. A fost aruncat în închisoare pentru toate aceste vini, devenind indezirabil pentru orânduirea socialistă. Jilava, Salcia, Stoeneşti, Giurgeni sunt câteva dintre temniţele închise sau în aer liber unde şi-a ispăşit vina de a fi altfel decât turma.

„Mi-a fost foarte greu pretutindeni. Pot spune unde mi-a fost mai uşor. Mi-a fost mai uşor când am lucrat ca fierar betonist în brigada de întreţinere la Gherla şi în fabrica de mobilă, tot la Gherla, într-o echipă cu alt student şi cu un prinţ autentic, cu multă puşcărie, trecut de 40 de ani. Profitând de faptul că era atâta praf în atelierul de şlaif şi caraliul nu se aventura acolo, noi făceam şi norma prinţului, iar prinţul ne răsplătea vorbindu-ne franţuzeşte (în puşcărie am învăţat franceza, pe care o vorbeam bine la ieşire şi care m-a ajutat enorm să devin ulterior profesor de franceză). Cel mai greu mi-a fost la digul de la Salcia, unde ni se dădeau două gamele de ciorbă de murături şi o bucată de pâine de 200 de grame, plus o cană de fiertură de orz – „cafea“ în 24 de ore, fiind obligaţi să săpăm şi să cărăm câte 3,200 mc de persoană la construcţia digului. A fost un infern. Eram în haine de vară, nu aveam altele, le reîmbrăcam ude, a fost ceva îngrozitor. Plus bătaia. Dar dacă am o amintire cu adevărat îngrozitoare este lucrul la orezărie, în lagărul de la Luciu Giurgeni-Bac, unde intram numai în chiloţi, în apă până mai sus de genunchi, rece fiindcă burniţa de sus, bătea un vând tăios de Bărăgan, eram subalimentaţi şi, în plus, ni se înegreau picioarele de lipitori. Cel mai mare lux era să ai un săculeţ cu sare, numai noi ştiam cum o procuram, pe care s-o punem pe lipitori înainte de se umfla de sângele nostru, şi aşa apă chioară“, a povestit fostul deținut politic pentru Ziua de Constanța.